Satule drag, meleag natal, ai avut o imagine ca în poveste. Un relief cu văi, dealuri, păduri. Ai avut vii și livezi roditoare. Te știam un sat cu oameni harnici, grijulii, ospitalieri și gospodari, care păstrau obiceiurile și tradițiile.
Oameni de omenie, buni la suflet și mărinimoși. Sat cu gospodine de neuitat la învârtit plăcinte cum numai ele știu să le facă. La sărbători băteau clopotele, care ne chemau pe la casele noastre. Casa Mare își deschidea larg ușile pentru toate rudele.
Acum satul ne duce dorul, a rămas trist și îndurerat, iar noi, mereu cu gândul la el, acasă, la consăteni. Azi trăiesc prezentul cu dor de trecut. Când învățam la școală, eram peste 700 de elevi. Se mândreau toți cu noi. Erau mulți elevi dotați, laureați ai diferitor concursuri și olimpiade. Astăzi, devenind oameni mari, puțini au rămas în sat, ba chiar și în țară. Au plecat în toate colțurile lumii, numai nu acasă, neavând condiții să se afirme. Satul a crescut oameni deștepți, iar acum geme în sărăcie, suspină și le duce dorul. E trist și îndurerat. Când te întorci la baștină ți se frânge inima și n-ai cuvinte.
A pus lacăt stăpânire
Pe multe uși din satul meu,
Nu prea are cine-ți da de știre
Când bătrânii plâng și le este greu.
Puțini rămas-au din foarte mulți
Și necăjiți ca-n alte sate
Rămâi uimit când îi asculți,
Vorbind cu deznădejde și în șoapte,
Că singurătatea i-a copleșit,
Îi macină tristețea și dorul,
Că demult n-a mai venit
Acasă fiica și feciorul.
Plânge satul, plânge glia,
Plânge chiar și ciocârlia,
Că nu se mai aude prin acele locuri
Voci de copii în frumoase jocuri,
Din hogeacuri nu mai iese fumul,
E pustiu în jur… dar drumul?
Dispar roadele de pe ogoare,
Dispar livezi, seacă izvoare.
Vii cu poame cum erau,
Sătenii noștri nu mai au.
E prea trist în satul meu
Gândul mi-i la el mereu.
