Această obișnuință o am de când eram mică. În fiecare primăvară, spre seară, ieșeam la poartă și așteptam când în sat se întorcea de la păscut turma de oi. Îmi erau dragi de nu mai puteam mieluții și ieduții care se zbenguiau în jurul mamelor lor, câinii ciobanilor se tot străduiau să-i adune de pe sub garduri și să-i țină grămăjoară, să nu nimerească pe sub căruțe și mașini. Era mare turma de oi, vreo 200 de capete, și zbieratul se auzea încă din deal, de la intrarea în sat. Mergea vreo cinci minute pe lângă poarta noastră, iar la răscruce ieșeau stăpânii să-și ia animalele acasă. La stână erau date mai târziu, când se încălzea și era iarbă multă.
Acum, cu toate că sunt pensionară, nu uit această deprindere din copilărie. Ies și acum spre seară la poartă, aștept să aud glăscioarele mieluților, dar cam slab e zgomotul. Poate eu am îmbătrânit și nu aud bine? În sfârșit, apare turma. Vreo 50, poate 60 de oițe, miei sunt și mai puțini. Și caprele sunt mai puține la număr. Un singur cioban și niciun câine. Mă întristez când văd acest lucru.
Oamenii au plecat din sat, care la oraș unde e mai ușor de trăit, care peste hotare. Au rămas bătrânii și cei care nici de gând nu au să lucreze. Lor li-i bine și așa, statul i-a luat sub aripa sa și le aduce în fiecare lună banii poclon la poștă. Mai rău de cei care au muncit toată viața și sunt nevoiți să tragă hamul și acum. Ei trebuie să are, să semene, să prășească, să adune roada ca toamna să se aleagă mai cu nimic. Vârstnicii nu mai au puteri să țină animale, le-a rămas doar dorința. Mie mi-i drag să am în gospodărie și o văcuță, și câteva oițe, dar de unde să iau puteri să pregătesc nutrețul pentru iarnă? Mai trebuie să cureți grajdul, să duci gunoiul. Așa că mie și celor ca mine ne rămâne numai dorința, căci posibilități nu avem.
Cum spuneam, cu fiecare an văd tot mai puțini ieduți și miei, cred că degrabă ii voi privi doar la televizor, în alte țări. Păcat. Moldovenii au crescut oi în toate timpurile, dar degrabă vom uita cum arată.
