Veşnicia s-a născut la sat, afirma marele Lucian Blaga. La sat ne-am născut şi noi în cel mai frumos, mândru şi bogat sat din lume – Cetireni. Aşa ar spune fiecare pământean de-al meu dacă ar fi întrebat. Satul nostru cu bogate tradiţii şi oameni harnici şi darnici va rămâne pentru totdeauna în memoria tuturor celor născuţi aici, un sat de răzeşi cum îl numesc cu mândrie consătenii mei. Dar poate unii nu ştiu, apoi, să ştie că răzeşii au fost întotdeauna oameni liberi, posesori de pământuri moştenite din tată în fiu. Spre deosebire de satele vecine pământurile cărora erau stăpânite de boieri, pe teritoriul satului nostru întotdeauna au trăit oameni împroprietăriţi cu pământuri şi gospodării frumoase, donate chiar de domnitorul ţării noastre pentru curaj şi devotament în lupta cu păgânii necruţători. Poate de aceea acest sat a fost şi va rămâne, cred, în fruntea clasamentului, datorită firii de răzeş a locuitorilor care au simţit şi simt necesitatea de a se dărui în totalitate ţarinii pentru care au luptat strămoşii lor. Oameni mândri, semeţi, iubitori de neam şi plini de demnitate – aşa îi numea autorul romanului „Pilicica şi bastardul”, Vlad Pascaru, pe strămoşii cetireneni.
Lumea satului a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru scriitorii neamului nostru, care au redat în operele lor aspecte diverse ale vieţii oamenilor din popor, aplecându-se cu har asupra imaginilor oferite de acest fascinant univers.
Această carte ,,Pilicica și bastardul’’ despre care vreau să vă vorbesc este un frumos cadou adus satului în an jubiliar de către pământeanul, jurnalistul, deputatul în primul Parlament, semnatarul Declaraţiei de Independenţă – Vlad Pascaru. Cartea a văzut lumina tiparului în luna noiembrie a anului trecut 2022. Autorul dedică acest roman părinţilor şi soţiei sale, eu zic că e dedicat şi satului care l-a născut şi pornit în lumea mare. S-a născut autorul la 20 august 1949, a absolvit şcoala medie Cetireni, apoi a studiat la Universitatea de Stat din Moldova, facultatea de litere, specialitatea jurnalism. Pe parcursul vieții și-a făcut meseria cu brio în diferite calități: de redactor la TV Moldova, redactor la diferite ziare și reviste din Moldova. În anii 1990-1994 a fost deputat în primul Parlament al RM, vicepreședinte al Comitetului pentru Publicitate și Mijloacele de informare în masă, este cavaler al Ordinului Republicii și al Ordinului de Onoare.
Pe lângă subiectul propriu-zis al cărții, soarta unei femei din mediul rural, autorul ne descrie cu lux de amănunte viaţa omului de la ţară cu toate greutăţile şi frumuseţile ei. Parcurgând cu interes paginile cărţii poţi cunoaşte îndeletnicirile, obiceiurile oamenilor de la sat, perioadele istorice prin care a trecut omenirea: războiul, foametea, colectivizarea.
Pe toate, spune autorul, le-a îndurat bietul om cu durere şi stoicism de-a lungul vieţii, pe toate le-a înfruntat cu demnitate strămoşii mei care nu ştiau de o mai mare avere ca ogorul, munca şi gospodăria pentru care erau în stare de orice. Dar cu colectivizarea forțată nu se puteau împăca și basta. Cum să renunțe la ogorul, care pentru ei era şi mamă şi tată, şi casă şi masa, şi bucurii şi necazuri adică şi viaţă şi moarte? Până la urmă s-au văzut nevoiţi să se lase păgubaşi, îngenunchiaţi de nişte activişti, care îi ameninţau cu foametea prin care au mai trecut, zice autorul, şi au renunţat la pământul stropit cu sânge şi sudoare de la Sâliman, Cneazu, Sporna, Valea Velniței, Dealul Ulmului,Valea Sacă, Valea Fânului, Valea Petrei, Stație, Struhucii, Valea Popii, Dumbrava, Săbăna, Săghiana…
Crearea forţată a colhozurilor, spune autorul, a durat la Cetireni mai mult ca în alte părţi şi abia în 1953 celula de partid din sat a raportat mai marilor din raion despre colectivizarea totală a sătenilor din localitatea „buclucaşă”.
Cu mare regret vorbeşte autorul despre soarta femeilor de la ţară, care se căsătoreau la vârsta de numai 15-16 ani. Viața grea a țăranului le învăța pe fiicele neamului să se descurce de la o vârstă fragedă cu toate treburile gospodăriei: știau să gătească, să țese la război, să mulgă vaca și să facă brânză și smântână, să tragă sapa la deal, să spele rufe, și multe altele de care orășencele nici nu aveau idee. Și respectiv se coceau mai devreme și fizic și spiritual. Dar pârguindu-se, vorba autorului, mai devreme tot mai devreme și îmbătrâneau, astfel, că la 50-60 de ani păreau de 70- 80.
În descrierea satului, ogoarelor, pădurii se denotă o dragoste neţărmurită a autorului faţă de tot ce aparţine baştinei, rădăcinilor neamului strămoşesc. Cu o fineţe deosebită se vorbeşte în roman despre locurile pitoreşti din vatra şi preajma satului, despre seninul cerului la Cetireni şi trilul duios al păsărilor, despre farmecul ierbii mătăsoase de la lacul Plopilor care te îndemna să te tolăneşti şi să tragi un pui de somn la umbra dătătoare de viaţă a copacilor. Nicăieri în lume nu a mai întâlnit autorul o apă mai cristalină şi mai gustoasă ca la Lacul Plopilor şi în fântânile din satul natal. Nicăieri în lume nu a mai văzut oameni cu atâta dragoste de pământ, ţară şi neam ca în leagănul copilăriei sale. Nicăieri în lume nu a văzut un popor cu atâtea tradiții și obiceiuri frumoase descrise în roman: nunta, înmormântarea, hora satului, clăcile, șezătorile ș.a.
Acest nemaipomenit roman m-a provocat din primele pagini să iniţiez o discuţie de carte cu prezenţa nemijlocită a autorului, la biblioteca publică din localitate. Pentru a ne cunoaşte mai îndeaproape cu omul, jurnalistul, și părintele microromanului dat, care, de fapt, ne face mândri că ne-am născut pe această palmă de pământ cu frumosul nume – Cetireni.
Îndemn toţi iubitorii de lectură, de cunoaştere şi, în special, cei cărora li se trag rădăcinile din această humă să savureze din lectura acestei cărţi cu frumuseţi nebănuite, care este dăruită de autor bibliotecii satului.
Liusea Ursachi,
șefa Bibliotecii Publice Cetireni
