În ultimul timp vorbim tot mai des despre medicina care nu ne satisface. Nu ne place că nu întotdeauna ni se acordă atenția dorită, că peste tot sunt cozi lungi, fie la perfuzie, fie la un medic specialist. Ne plângem de costul ridicat al medicamentelor, care, în plus, nu sunt întotdeauna eficiente.
Cu toate acestea, uităm câți ani avem – trebuie să recunoaștem că bolile le chinuie mai des anume pe persoanele în vârstă. Secțiile spitalicești sunt pline, în special, de suratele noastre, femei de vârstă înaintată. Apropo, vreau să remarc că și medicii, probabil, se plâng de noi, pacienții, așa cred eu. Nu suntem întotdeauna răbdători, înțelegători, unii, din păcate, nu sunt prea ordonați și curați.
De altfel, îmi face plăcere să spun că, de exemplu, în unele secții ale spitalelor raionale condițiile sunt mai bune decât în capitală. Acolo unde am fost eu, saloanele sunt cu mai multe locuri, toaleta e la capătul unui coridor foarte lung, era un singur duș care funcționa doar două ore seara, săpunul măcar ține-l în gură, deoarece nu aveai unde să-l pui. Dar, cum se spune, caută în orice ceva pozitiv, de aceea împreună cu tovarășa de nenorocire consideram mersul la toaletă drept un fel de antrenament și eram recunoscătoare chiar și pentru această posibilitate de a te spăla.
Schimbând de nevoie, temporar, desigur, biroul din redacție pe un salon de spital, am ajuns la o concluzie mai puțin obișnuită: trebuie să ne tratăm la reanimare. Acolo te întâmpină ca pe o rudă, câteva persoane te dezbracă, te descalță, te culcă în pat, conectează aparatajele ca să vadă în permanență ce-i cu tensiunea arterială, cu ritmul cardiac. Desigur, cazul meu nu a fost unul fatal și poate de aceea mi-a plăcut la reanimare, de unde, deși am fost scoasă într-un scaun cu rotile, care în această secție este singurul mijloc de transport, în schimb după o scurtă ședere acolo cel puțin am fost în stare să merg singură. Și câtă atenție ți se acordă: examen radiografic, cardiogramă, tot felul de analize ți se fac și nici măcar nu trebuie să te ridici din pat. Dacă cineva dintre medicii specialiști nu încape în secția de reanimare cu echipamentul său, te duc la el ca pe o cucoană. Uneori îmi era rușine de infirmierele firave, nevoite să care bolnava deloc slăbuță, iar pe coridoarele spitalului aveau mult de cotit cu scaunul cu rotile.
Veți întreba de ce mi-a venit în minte acest gând absurd – să te tratezi în secția de reanimare? De aceea că acolo mai repede te pun pe picioare. Desigur, costurile pentru „a pune pe picioare” în reanimare și la spital sunt incomparabile, dar în primul caz se face acest lucru în trei zile, în al doilea – în zece, dacă reușesc. La terapia intensivă lucrează, se pare, cu totul alți oameni, foarte atenți și buni. Se creează impresia că ei te supraveghează doar pe tine, inclusiv noaptea. Desigur, cineva îmi va obiecta că la reanimare unei asistente medicale îi revin vreo cinci pacienți, așa mi s-a spus la spitalul din Chișinău, pe când în secție sunt 25. Poate am exagerat, dar numai un pic.
Cu alte cuvinte, sunt pentru ca în toate secțiile de spital să fie condiții ca cele din reanimare… Însă cel mai bine e să fiți sănătoși și niciodată să nu aveți nevoie nici de una, nici de alta.
