Deseori mă prind la gândul, ce bine ar fi dacă oamenii în orice situație a vieții ar rămâne buni și verticali. Acest lucru mă inspiră și mă face să cred că oamenii, chiar pot fi buni dacă vor. Viața mi-a scos în cale oameni diferiți, dintre care, unii mi-au dăruit puțin din lumea lor, pentru a-i da culoare și sens vieții mele, dar și celui aflat la nevoie și necaz. Au făcut imposibilul chiar dacă se părea că nu mai existau șanse.
Alții au fost mai rezervați în acest sens, ba chiar au venit cu apostrofări atunci când au fost scoși din zona de confort. M-am străduit la rândul meu să fiu bună ori de câte ori mi s-a cerut, fie în familie, fie la locul de muncă sau în societate. M-am condus de fiecare dată de ideea, că unde nu m-aș afla trebuie să fiu bună cu cei din jur, să fac unele lucruri chiar peste puteri, în detrimentul sănătății mele. Nu rareori din lipsă de timp am amânat o vizită la medic, iar aceasta pe parcurs
să-și spună cuvântul.
O știre despre un tânăr profesor, director într-o instituție de învățământ din țară, care a muncit până la epuizare și s-a stins, m-a făcut să privesc mai atent în esența și consecințele bunătății și străduinței exagerate. Se spune că tânărul era bun în toate, străduitor, perfecționist și amabil cu discipolii săi și cu cei din preajmă, așa cum îi stă bine unui om bun. Chiar dacă cei din jur îi apreciau străduința, eforturile susținute l-au costat viața. A ars studiind și acumulând cunoștințe, a transmis și a altoit semenilor săi cele mai frumoase valori umane. A uitat însă să pună puțin pe pauză graba de a le reuși pe toate în timp record, fapt ce l-au dus la epuizare. O vorbă populară spune că Dumnezeu îi dă omului atâta putere cât poate duce. Din păcate, însă, prea mare a fost povara pentru acest tânăr, care s-a prăbușit în floarea vârstei. Poate că și-a dorit să fie un exemplu pentru alții, crezând că e tânăr, rezistent și nu va ceda greutăților.
Cu părere de rău astăzi unii oamenii au uitat să trăiască cu adevărat. Trec prin rutina vieții ca niște roboți grăbiți, obosiți, pierzând măsura timpului. Își sacrifică viața cu uitare de sine, în speranța că fac bine celor din jur. Într-un final ajung să constate că au pierdut ce au avut mai de preț, sănătatea. Când linia vieții se termină, cei din jur aleg să-l compătimească și să constate că a fost un om bun, dar poate că prea târziu.
