Ceea ce se întâmplă în țară este destul de dificil de realizat. Se pare că autoritățile amestecă „pachetul de cărți” format din funcționari care ori că au lucrat cândva la guvernare, ori încă lucrează, iar acum, prin voia întâmplării, numite concursuri, ei devin conducători. Ce i se poate cere unui interimar? Cum lucrează o persoană care exercită un interimat? Sau cineva speră că acesta va munci zi și noapte pentru a arăta că este demn de a fi angajat permanent?
Într-o anumită măsură și simbioza partidelor de guvernământ este jenantă: pe cât timp au reușit să îngroape „securea războiului” în numele țării și al oamenilor? Când reprezentanții lor erau sinceri – înainte sau acum? Cel mai probabil, politicienii nu pot fi așa, ei, cum credeau japonezii în trecut, au trei inimi: una în gură, pentru toți, cealaltă în piept, pentru cei dragi, a treia în alt loc, în cazul nostru, pentru partid.
Poate că toți am pierdut credința în autorități și nu există nicio speranță că ceva se va schimba în bine, oricât de amar ar fi de conștientizat. Câte partide au trecut prin fața noastră, câte promisiuni au fost făcute, dar, până la urmă, nu ne-am ales cu nimic. Atunci, când începea totul, eu, un student plin de energie și credință, eram sigur că zorii răsar peste țară.
Păcat, dar nu a mai răsărit niciodată. Anii reci și flămânzi, când mama plângea, iar tata își făcea geamantanele ca să plece peste hotare, nu mă speriau deloc, eram gata să rabd de dragul prosperității țării. Acum am aproape 50 de ani, am petrecut jumătate din ei departe de casa părintească și de familie. În acești ani, din mine au stors, au ars credința și speranța și acest lucru guvernărilor le-a reușit mai bine decât să ridice țara din genunchi și să le dea oamenilor posibilitatea de a trăi în liniște.
Am început din ce în ce mai mult să ascult argumentele soției că trebuie să plecăm, pentru că eu, specialist în electronică, nu am un loc de muncă adecvat aici și nu voi mai putea „merita” o pensie – văd ce primesc părinții mei și cum trăiesc. Există o oportunitate de a obține un loc de muncă legal în Portugalia și de a câștiga ceva. Chiar dacă la 66-67 de ani mi se va stabili pensia minimă, aici voi putea trăi fără griji cu ea.
