Ungheni. O zi de joi. Mulți se grăbesc la muncă – noroc că au posibilitatea de a lucra. De-a lungul străzii ce duce către piață, „antreprenorii” ajunși la vârsta de pensionare își întind marfa. Nu știu ce să fac, să mă bucur că bunicuțele mai au ce vinde, despre ce vorbi și sunt în stare să petreacă o jumătate de zi pe stradă pe vreme rea, sau să mă amărăsc? Merg mai departe – lângă policlinică grupuri de tineri sănătoși la înfățișare așteaptă fie „doza”, fie au luat-o deja.
Iată paradoxurile vieții noastre. Oamenii care au muncit toată viața sunt nevoiți să stea de-a lungul drumurilor cu mâinile întinse – consider comerțul cu lucruri vechi drept sărăcie, ceea ce ne face să cerem de pomană. Iar persoanele care, pe lângă durerea pricinuită celor dragi, nu au făcut nimic altceva în viață, obțin gratuit o doză de plăcere. Ce-i asta, vă întreb și pe voi, oameni. De ce se întâmplă așa că bătrânii i-am condamnat la o existență înfometată, însă le oferim tinerilor „doze” și ajutoare sociale?
În ceea ce privește aceste alocații, e un nonsens. Vecinii mei – o familie de 4 persoane – nu muncesc nicăieri, dar, potrivit spuselor gospodinei casei, primesc lunar aproape 3000 de lei. Desigur, este greu să numim viață modul în care trăiesc ei, dar oarecum se descurcă, deși îmi este foarte milă de copii să nu crească cumva din ei de cei care stau la policlinică. Când întreb vecina de ce nu caută de lucru, ea spune că peste tot se plătește cel mult o mie, dar trebuie să muncească timp de 12 ore și de ce i-ar trebui asta dacă și așa poate primi acea mie.
Bunicile noastre nu aveau de ales. Ele au trebuit să lucreze, mi se pare că atunci nici nu le trecea prin cap că ar putea să stea acasă și să nu facă nimic, căci riscau să fie acuzate de parazitism. Și acum statul produce singur acești paraziți.
