Am devenit dependenţi de reţelele sociale. Oriunde te intorci vezi oameni cu tabletele, telefoanele în mână. Ce fericire mai e când ai conexiune la internet. Cum cineva intră în sala de şedinţe, primul lucru pe care îl întreabă e parola de la Wi-Fi. Şi imediat îşi înfundă nasul în ecranul telefonului. Mă rog, să vadă ce au mai postat pe reţelele de socializare bunii prieteni. Ori să citească ultimele ştiri, să îşi împărtăşească părerea. Dar în lumea virtuală, care ţi se deschide în faţa ta, ce vezi? Feţe zâmbitoare, familii fericite, copii frumoşi. Aici totul e perfect. Nu contează că aseară soţul şi-a snopit soţia în bătaie, iar dimineaţa, pentru a fi iertat, vine cu un buchet de flori. Femeia îşi fotografiază „despăgubirea” şi mai adaugă mesajul „De la scumpul meu!”. Iar acesta apasă butonul şi apreciază bucuria soţiei sale despăgubite, dar şi gestul său ca „soţ ideal”.
Unii demonstrează ce au mâncat cu o seară înainte, la cină. Nu ştiu cât de necesare sunt astfel de poze. Ce vrea să arate? Că mănâncă ori că ştie să gătească? Chiar nu înţeleg. Ori gătitul a devenit acum un proces atât de inedit încât trebuie să îl demonstrăm şi altora, să ne lăudăm. Înainte aceasta se numea ospeţie. Adică, lumea gătea ceva gustos şi îşi invita prietenii la cina. Apoi, aceştia apreciau priceperea gospodinei în ale gătitului, cereau reţeta. Acum, gustăm bunătăţile doar virtual.
Şi mai interesantă este activitatea funcţionarilor noştri, mai bine zis, a aleşilor. Îi vezi la un eveniment cum pupă o icoană sau îşi fac cruce. La alt eveniment deja stau în capul mesei, la o şedinţă, semn că se discută ceva important acolo. Într-o altă poză postată alesul deja taie o panglică. Şi toate aceste evenimente se produc Dumnezeu ştie unde şi la care se vorbeşte Dumnezeu cine ştie ce. Pentru că unicul lucru care îţi este familiar, este persoana din poză. În rest nu se mai scrie nicio legendă. Ce mai trebuie? Doar te-ai lăudat că ai participat.
Un lucru este clar, se cam exagerează pe reţelele sociale, inclusiv cu plasarea unor poze mult prea deocheate. De asta m-am convins încă o dată, când zilele acestea cineva şi-a făcut o poză, cum am început mai nou să o numim, „selfie”, lângă un defunct în sicriu. Apoi pe defunct l-a pus fotografiat din toate unghiurile. Oare nu ar fi fost mai simplu ca acesta să fie condus pe ultimul drum şi fără selfie?
Ni s-a deschis spaţiul virtual, dar, la fel ca şi cu alte noutăţi care vin din lumea mare, noi cam nu ştim ce să facem cu el. De asta, probabil, punem totul pe net, trebuincioase şi netrebuincioase, iar intimitatea este redusă la zero, cu contribuţia fiecăruia dintre noi. De ce să nu ne rezumăm la distribuirea informaţiilor utile din diferite domenii: psihologie, politică, religie chiar… Dacă tot stăm numai pe net, măcar timpul să îl petrecem util şi să ne dezvoltăm intelectual.
