Nu cred că există pedagog, care să nu fi lăsat lumină în sufletele discipolilor săi. De ce zic aşa? De aceea, că în memoria mea au rămas pentru totdeauna toţi dascălii, care m-au învăţat şi m-au educat, începând din prima zi de şcoală şi terminând cu ultima de la universitate. Deseori îmi amintesc chipurile lor blânde, le aud vocile liniştite şi mă mir de neîntrecuta lor măiestrie cu care m-au dus în lumea cărţilor şi a ştiinţei. Şi, judecând cu mintea de astăzi, de om matur, îmi dau seama cum ei ardeau ca lumânările, dăruindu-ne flacăra cunoştinţelor. Acum ei toţi sunt în vârstă, mulţi chiar sunt plecaţi în lumea umbrelor. Oricât de mult aş fi dorit să-i văd mai des, să le mulţumesc mereu pentru tot ce au făcut pentru mine, pentru lumina care mi-au dăruit-o, să le sun la toate sărbătorile, să-i felicit, să le doresc sănătate, mulţi ani înainte, să-i bucur cu cuvinte frumoase, nu a fost posibil întotdeauna. Doamne, cât de mult regret acest lucru!
Ţin minte cum prima mea învăţătoare Ana Cainarean, mi-a pus tocul în mână şi din îndemnul dânsei am scris prima literă, mai târziu primul cuvânt, cum mă învăţa să citesc pe silabe şi, ca o mamă, se bucura când recitam poezii. N-am să-l uit niciodată pe fostul director al şcolii din satul natal Semeni, Serghei Pânzaru, care mi-a fost şi profesor de limbă şi literatură, cum citea în faţa noastră, a elevilor, texte şi poezii cu emoţii până la lacrimi. Ţin minte cu câtă dăruire Nicolae Pascaru, profesor de artă plastică de la şcoala din sat, ne învăţa să desenăm, să vedem frumosul din jurul nostru. De la dânsul am şi înţeles şi îndrăgit arta de a expune cu penelul ceea ce gandesc cu mintea şi văd cu ochii.
A trecut multă vreme de atunci, dar până în prezent simt căldura sufletească, a profesorilor de la Şcoala Pedagogică din Călăraşi, care ne erau şi mamă şi tată, deoarece noi, elevii, veniserăm la această instituţie de pe băncile şcolii şi începuserăm o viaţă de sine stătătore. Doamne, ce frumoasă amintire mi-au lăsat dirigintele grupei Ion Cataraga, profesoara de muzică Tatiana Onica, care ne-a condus în lumea frumosului prin arta sunetului, exprimat prin note muzicale, profesoara de matematică Iulia Furculiţă, care cu un deosebit talent ne ducea în lumea tainică a cifrelor, arătându-ne simplitatea acesteia. Probabil, modestele cuvinte nu ar putea exprima marea recunoştinţă foştilor mei pedagogi. Cu toate că mai târziu, vorbind cu dânşii, am înţeles, că cea mai mare mulţumire din partea unui discipol e să devină om, să-şi găsească rostul în viaţă.
Amintiri de neuitat au lăsat în suletul meu şi profesorii de la Universitatea de Stat din Chişinău, facultatea de biologie şi pedologie. Începând cu anul întâi de studii, eram prieten cu mulţi dintre ei. Cu decanul facultăţii Ion Dediu, cu dirigintele grupei Valentin Vitiu, cu profesorii Marcel Bulat, Nicolae Popa.
Trecând prin mai multe şcoli, m-am format ca om, ca specialist. Am înţeles, că nu orişicine poate educa şi dărui cunoştinţe. A fi pedagog e o vocaţie, e un dar de la Dumnezeu. Sunt fericit, că am avut marele noroc să am profesori deosebiţi. Ei vor fi mereu în sufletul meu ca o lumină, care îmi va arăta calea cea mai frumoasă în viaţă. Dragii mei profesori, tuturor, şi celor în viaţă, şi celor plecaţi acolo Sus, ştiu că mă auziţi, vă mulţumesc de flacăra din lumânare, ce mi-aţi dăruit-o atunci când avem nevoie atât de mult de ea şi care mai trăieşte şi acum în sufletul meu! Mă închin în faţa dumneavoastră până la pământ şi vă spun cu cea mai mare responsabilitate că aţi fost cei mai buni invăţători din lume. Să ştiţi, scumpii mei, n-am să vă uit nicicând!
