Originară din Bumbăta, dintr-o familie cu 14 copii și care au devenit oameni de artă, Lidia Boghean Nishikawa, interpretă, textieră și profesoară de canto, se consideră o femeie obişnuită. În copilărie tata o numea „artista tatei”. El a fost primul instrumentist care a acompaniat-o la baian, atunci când viitoarea cântăreață interpreta folclorul lăsat din străbuni. Se identifică ca artistă până la vreo 30 de ani, apoi înțelege că cea mai mare valoare în viaţă este familia şi nu cariera. Abandonează pentru o vreme muzica ca să realizeze un alt proiect – familia.
— Ce loc ocupă muzica în viața dumneavoastră?
— Cândva, atunci, în perioada creşterii mele ca artistă, era, pot afirma, personalitatea mea. Prin tot ceea ce făceam mă identificam cu muzica, pentru că de la 5 ani tatăl meu mi-a insuflat acest lucru, crezând în mine şi talentul meu. Apoi, cu vârsta, am muncit şi am sacrificat tinereţea ca să devin cea pe care el și-o dorea, adică o artistă.
— De la cine ați moștenit talentul în ale muzicii?
— Tatăl meu zicea că am moştenit vocea impecabilă a surorii lui Ana, care a decedat în timpul celui de-al doilea război mondial.
— Când și poate cine v-a făcut să înțelegeți că veți avea o carieră în muzică?
— În copilărie a fost tata, apoi fratele mai mare, Vasile, care avea deja studii muzicale. Anume el şi sora Veronica au fost cei care m-au susţinut și datorită lor am susţinut examenul la Conservator, apoi ei mi-au fost şi profesori.
— Scrieți texte pentru cântece. Când a început această poveste și cine vă inspiră de cele mai multe ori?
— Cu scrisul a fost o întâmplare banală, care apoi m-a transformat într-un fel în scriitoare. Îmi plăcea să scriu încă din şcoala și eram bună la scris, dar primul meu text, care a devenit cântec, a fost o dedicaţie pentru prima mea dragoste, nişte gânduri și emoţii scrise pe o foaie, pe care am pus-o într-o carte şi am uitat de ea. Peste un timp a găsit foia respectivă fratele meu Valentin sau Vally, așa cum îl cunoaște publicul, și a compus o melodie. Într-o zi, el mă cheamă să îmi arate piesa, dar mai mult era curios să afle de unde am copiat poezia pentru că mi-a recunoscut scrisul (râde).
După ce mi-a cântat piesa, mă întreabă foarte serios cine este autorul, pentru că îşi plănuise să participe cu ea la un concurs în România. Eu, desigur, am râs şi i-am zis că textul îmi aparţine şi nu este al lui Matcovschi, cum credea el. Cântecul a luat locul 3 la festivalul de muzică folk din România şi la fel juriul a fost curios să ştie cine este autorul textului. Deci, textieră nu mi-am plănuit să ajung, dar s-a întâmplat şi asta m-a făcut să continuu. Apoi, am scris un album de cântece pentru o prietenă de a mea care evoluează în România.
— Rămânem tot în zona versurilor. Este vreo diferență dintre a scrie o poezie și un cântec?
— Da! Este o mare diferență, eu scriu deja pe linia melodică, de obicei aşa se face şi a putea să exprimi în cuvinte muzica, este un talent aparte. Dar, uneori, muzicienii fac muzică şi după text, cum a fost în cazul meu cu Vally şi primul meu text, dar depinde de situaţie. În orice caz, un cântec este mult mai complicat de scris decât o poezie, pentru că eşti restricţionat de notele muzicale şi cuvintele trebuie să fie melodioase şi totodată să exprimi sensul la ceea ce vrei să spui prin cântec.
— Cât de importantă este legătura textierului cu interpretul?
— Legătura este importantă, pentru că e mult mai uşor să scrii pentru cineva pe care îl cunoşti ca artist şi personalitate. Succesul este mai mare când ești într-o legătură mai apropiată cu artistul.
— Aveți cântece cu textul scris de dumneavoastră care v-au marcat într-un anume fel și de ce?
— Da, primul meu text „Unde-i dragostea”. De fiecare dată când ascult cântecul, mă uimesc de profunzimea cuvintelor, de parcă nu mi-ar fi aparținut mie.
— Cu ce artiști ați colaborat și cu ce artiști ați dori să colaborați pe viitor?
— Am scris pentru regretata Ana Barbu, „Lună crăiasa”, Elena Javelea, „Moldova mea”.
— Care ar fi mesajul dumneavoastră pentru tinerii textieri?
— Vorbesc mult cu ei despre asta şi le spun că ceea ce exprimăm noi prin muzică este foarte important, pentru că influențează generaţiile viitoare, care vor asculta muzica noastră și peste ani. Publicul va crede în acele cuvinte pe care artiştii le cântă şi îşi vor forma o opinie despre cum se cânta şi se va cânta despre dragoste, ţară, părinți, valori de viaţă etc.
— Cum ar arăta viața Lidiei Boghean fără muzică și fără rimă?
— Fără culoare! A scrie şi a cânta în viaţa mea înseamnă frumuseţea pe care o pot crea, împărtăși şi admira cu alţii!
— Revenim la muzică. Publicul moldovean știe a aprecia o altfel de muzică decât cea care răsună pe la petreceri?
— Da! Cu siguranţă, avem şi public select, care are o cultură a frumosului. Citesc comentarii şi urmăresc vizualizări etc. Mă bucur să văd, că este apreciată muzica de calitate şi publicul nostru este receptiv la calitate.
— Ați avut și alte aspirații? Poate v-ați fi dorit să îmbrățișați altă carieră…
— Da, în copilărie îmi doream şi încă îmi doresc să fac jurnalism. Am avut ocazia să experimentez pentru puţin timp, când am participat la crearea unui film documentar filmat de o televiziune din Japonia în Moldova. Timp de o lună de zile am fost jurnalistă de nevoie (zâmbește). Mi-a plăcut atât de mult, încât nu mă pot linişti nici acum şi caut să găsesc o modalitate de a lucra în acest domeniu.
— Ce vă mai leagă de Ungheni acum, când v-ați afirmat în muzică?
— În muzică, încă nu m-am afirmat, după părerea mea, dar urmează. Abia acum un an m-am reîntors la muzică şi am început ca profesoară de canto. Dau lecţii particulare de vocal şi încerc să ajut la formarea noilor talente. Îmi place foarte mult ceea ce fac şi sunt nespus de mulțumită de noua mea vocaţie. Dar, desigur, mă pregătesc să revin la calitatea mea de interpretă pentru a cânta şi piesele mele, dar şi a prezenta concerte în ţară şi în Japonia.
De Ungheniul meu mă leagă doar amintiri plăcute şi mereu spun cu mândrie că Ungheniul mi-a fost prima scenă care m-a format ca artistă. Acolo a fost primul meu succes şi primii mei lauri. Ungheniul este şi va rămâne locul meu dat de Dumnezeu care mi-a oferit un start în viață! Acolo au fost oameni care au crezut în mine, care m-au susţinut şi cu această ocazie vreau să le mulțumesc din suflet!
