La 6 iulie 2020, locuitorii din satele Costuleni, Măcărești și Frăsinești din raionul Ungheni au comemorat 71 de ani de la cel de al II-lea val de deportări staliniste, operațiunea ”Iug”, care s-a desfășurat în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949.
În acea noapte tragică sovieticii au deportat 11.293 de familii – 35.796 persoane, dintre care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”.
Conform ordinului oficial al autorităților, deportații aveau dreptul să ia cu ei până la 1,5 tone de lucruri per familie. De fapt, majoritatea abia de reușea să ia ce putea duce: o mașină de cusut sau, de exemplu, un butoi de miere. Mulți au plecat în Siberia fără haine calde și unelte de lucru. Soldații nu le-au acordat timp pentru pregătiri minuțioase. Toate bunurile rămase, inclusiv casele și terenurile, au fost confiscate și predate statului și kolhozurilor.
Printre victimele celui de-al doilea val de surghiun se regăsesc Petru Vrabie, Maria Butnaru și Maria Loghin, originari din satul Costuleni.
I-am întrebat pe unii dintre aceștia ce își amintesc despre acei ani și despre cum au parcurs calea de recuperare a averilor pe care au străbătut-o în anii de independență al R. Moldova.
„Într-o anumită măsură, parcă ne-am deprins cu viața de acolo, cu greutățile ce le înduram. Noi, copiii, puțin înțelegeam, dar pentru părinți era greu de tot. La 35 grade de frig erau nevoiți să iasă la lucru, dacă frigul era mai mare, erau opriți acasă. Mulți din deportați se gândeau că nu au la ce se întoarce acasă, deoarece averea lor a fost împrăștiată. Dar dorul de casă nu le dădea pace, dorul de casă era scump pentru părinți”, povestește cu lacrimi în ochi Petru Vrabie.
La fel, cu un mesaj dureros, dar adevărat a venit și moș Costică din Măcărești, relatând despre prigoana și chinurile grele la care a fost supus împreună cu familia în anii de umilință trăiți în Siberia, departe de baștină.
Comunicarea cu acești oameni, care au fost supuși deportărilor este o experiență vie de viață pentru fiecare dintre noi. Memoriile lor vorbesc despre multă durere și suferință, dar și despre efortul de a supraviețui în condiții dramatice.
Consecințele deportărilor se resimt și astăzi, când multe persoane, fiind pe atunci copii, acum, la apusul vieții, mai așteaptă să fie reabilitate, să li se întoarcă măcar o parte din averea confiscată, să primească o pensie pentru munca prestată în favoarea imperiului sovietic de-a lungul deceniilor de exil antiuman.
Țin să menționez că desfășurarea acestei acțiuni, dedicată victimelor surghiunului, a fost posibilă datorită profesorilor de istorie, domnului primar al comunei Măcărești, Sergiu Manciu, preoților și, desigur, domnului Corneliu Prepeliță, președinte al Asociației Istoricilor „Nicolae Iorga” din Ungheni.
