9 mai… Atâtea discuții se duc în ultimul timp în jurul acestei date. Pentru unii 9 mai este o victorie, pentru alții – o tragedie, o mare durere. Zic “o mare durere”, pentru că în al doilea război mondial l-am pierdut pe bunicul meu – Tudor Bârlădean din satul Tătărăuca Veche, județul Soroca. Eu nu am avut de unde să-l cunosc, doar din cele spuse de bunica Ana am aflat că era un om gospodar, din viță de răzeși, soț devotat și tată a trei copii (două fiice gemene și un fiu). Tăcut din fire, dar tacticos în tot ce făcea. Am zis că era un brav gospodar. Da, deoarece avea o pereche de cai albi, grași și frumoși, trăsură, căruță, câteva vite, turme de oi, stupi de albine, o livadă roditoare de meri domnești, vișini, cireși amărui, galbeni gutui, coacăz roșu și negru, agriși…
Născut în anul 1900, la început de secol, nu departe de apele bătrânului Nistru, într-un sat scăldat de razele aurii ale soarelui basarabean, bunicul meu își făcea planuri de viitor ca și oricare alt bun gospodar. Dar atunci când nu se aștepta la nimic rău, începu războiul. Grele și primejdioase timpuri…
În vara anului 1944, când avea să adune în răbojul timpului 44 de ani, autoritățile sovietice “eliberatoare” l-au mobilizat în spatele frontului, în apropierea orașului rusesc Reazan, pentru aprovizionarea Armatei Roșii. Fiind grav bolnav, necunoscând limba rusă, pentru a putea explica gravitatea bolilor de care suferea, contrar propriei voințe, totuși a fost înrolat în armată. În luna august, acolo, în adâncul pădurii de lângă Reazan, bunicului i s-a terminat rezerva de bicarbonat de natriu (sodă), preparat ce-i mai ameliora câtuși de puțin accesele la stomac. În lipsa lui, bunicul a decedat la apusul soarelui în ziua sfântă de Schimbarea la față a Mântuitorului. Zi, în care merele domnești au încetat să mai joace la soare pentru bietul gospodar basarabean. Alături de el tot timpul s-a aflat bravul consătean și bunul său prieten Ion Idricean. Acesta l-a înmormântat pe bunic în pământul rece al Rusiei și așa s-ar fi exprimat cu tângă: “Dacă s-ar fi întâmplat asta în România, se găsea pe undeva sodă de mâncare, dar în Rusia, o țară atât de mare, nu s-a găsit…”. Cineva l-a trădat pe Idricean pentru cele spuse, l-au interogat și în cele din urmă, l-au judecat pe un termen de 7 ani într-un lagăr de muncă, fără să fi fost cetățean al Uniunii Sovietice.
Și iată, în una din zilele toamnei ‘54, țin minte că cineva ne-a deschis portița din lemn și în ograda casei noastre își face apariția un om cu pielea albă ca neaua, cu o cârjă în mâna dreaptă. Era Ion Idricean, vecinul nostru, care ne-a adus trista veste despre cum a trecut în neființă bunicul și despre propriul surghiun, care l-a costat pierderea unui car de sănătate. De aceea am zis la începutul istorioarei mele că pentru mine ziua de 9 mai este un regret, o revărsare a sufletului, doar războiul m-a lipsit de un bunic, pe care l-am cunoscut doar de pe poza ce atârna nevinovată pe un perete din casa mare.
Deseori îmi amintesc de spusele pline de tâlc ale pământeanului nostru, maestrul Ion Druță: “Câmpia Sorocii… Pământul tocmit să poarte sute de ani, din sămânță în sămânță, gustul pâinii de secară. Grai mustos ce se percepe deopotrivă de bine a râde și a plânge, a mulțumi și a blestema”.
