Un amic îmi spunea în multe dintre discuțiile noastre că eu văd lumea aceasta în roz. Nici nu îți imaginezi câtă ură există, îmi spunea el. Am refuzat să-l cred, pentru că nu pot să concep ideea că poți să urăști până ajungi la crimă sau la o bătaie, darmite încă și să o mai și filmezi, apoi să o publici pe internet.
Ei, acum după mai bine de zece ani sunt nevoită să-i dau dreptate amicului meu.
Îi dau dreptate după ce am văzut filmulețul cu fetele din raionul Orhei, una din ele dădea fără milă într-o alta și ca umilirea să fie mai gravă au dezbrăcat-o parțial și s-au fotografiat cu ea, după care au postat pe rețelele sociale.
După acest video am înțeles că urâm cu toată puterea de care suntem în stare. De parcă numai asta suntem în stare să simțim, un altfel de sentiment nu ne mai poate trezi vreo reacție. Ceilalți care au o altă părere decât a ta nu au dreptul să trăiască sub același soare cu tine și în consecință luăm un par și ne facem înțeleși.
Pentru că e foarte simplu să urăști. Nu îți trebuie să îți pui materia cenușie la treabă. Cu fraza că „e democrație, ce p… mea!” îi dai cu bătaia și injuriile, pentru că, bănuiesc eu, instinctul le spune că dacă toată lumea urăște pe toată lumea, e liber la violență. Li se pare că asta le rezolvă toate problemele, dar asta e doar degradare și în rezultat ajungi la pârnaie pentru ani buni.
Oare e în puterea noastră să schimbăm situația și să nu mai urâm? Eu mai cred că da. Prin educație, prin curiozitate, prin interes pentru ceea ce se întâmplă dincolo de zona noastră de confort, prin întrebări puse la timp și tot la timp, noi, părinții să le oferim răspunsuri copiilor. Dacă tot vorbesc de adulți și copii pe cât posibil să le dăm exemplu că în această viață poți lăsa o amintire plăcută celor care vor veni după.
E o muncă titanică și trebuie să conștientizăm că ura deformează și că trebuie să ne schimbăm pe noi înșine. Cred că aceasta este prima condiție a unei societăți civilizate. Nu trebuie să lăsăm ca bătăile, violurile, abuzurile fizice și morțile în urma acestora să fie o normalitate. În acest caz, suntem pierduți, fiindcă ce este considerat normalitate nu mai șochează. În rezultat, nu vom mai gândi, analiza, reacționa. De aceea, știrea, cu adolescenta bătută va fi una ca oricare alta dintr-un alt buletin de știri.
