Interviul din acest număr este cu Aliona Dumitraș–Gorincioi, mama unui copil deosebit și director executiv la AO ”SOS-Autism”, prima organizație de acest gen din Republica Moldova
— Cine este Aliona Dumitraș-Gorincioi și de unde vine?
— Sunt mamă, soție, fiică, soră și omul care se dedică în tot cea ce face!
Activez în Chișinău, sunt director executiv al AO ”SOS AUTISM” și ”FEDRA” (Federația pentru Drepturi și Resurse în Autism din Republica Moldova)
M-am născut în satul Cetireni. Vin dintr-o familie de profesori dedicați, pentru care munca și responsabilitatea erau unii din pilonii principali în viața lor. Acest aspect, probabil, ne-a marcat și pe noi. Atât eu, cât și fratele știm și ne place să ne dedicăm muncii pe care o facem.
— Cât de mult v-au marcat locurile și oamenii de unde veniți?
— Mult! Cunoaștem că oamenii din jurul tău mereu te marchează, te influențează direct sau indirect.
Dacă mai ținem cont și de zicala care zice că ”Cei șapte ani de acasă sunt fundamentul vieții unei persoane”, vă dați seama cât de mult m-au influențat, atât locurile în care am copilărit, cât și oamenii din jurul meu.
M-am născut într-un sat frumos, cu oameni buni și dragi mie! Înconjurată de prieteni, colegi cu care îmi plăcea să-mi petrec activ timpul. Buneii locuiau alături. De la ei am primit doza de calmitate și cumpătare. Școala îmi era și la propriu, și la figurat a doua casă. Trăiam alături de școală, petreceam mai tot timpul acolo, sau la ore, sau la joacă. Lumea în sat îmi părea mereu ocupată, grăbită.
Erau și sunt oameni harnici, responsabili și binevoitori.
— Cum ați ajuns să fiți director executiv al Asociației ”SOS-Autism” sau mai bine zis cum a apărut aceasta”?
— Așa a vrut soarta… Zece ani în urmă nici nu știam ce este o asociație obștească, dar așa a fost să fie că am înființat-o chiar noi. Eram tânără, lucram la Camera de Comerț și Industrie. Îmi plăcea ce făceam, îmi plăcea profesia. Paralel studiam la a doua facultate – merceologie, expertiză și control vamal. Mă gândeam la o astfel de carieră!
În 2003 am născut primul copil, un băiețel blond, frumos, cu ochi albaștri. Visam să am un copil deosebit! Domnul mi l-a dat. La 3 ani am aflat că acesta are autism. Până am ajuns să aflăm diagnosticul am parcurs un drum destul de anevoios. Termenul de ”autism” în Republica Moldova nu era oficial. Fără să mai vorbim de ceva ajutor pentru astfel de copii. Nici medicii, nici educatorii, logopezii, psihologii nu erau pregătiți în acest domeniu. Nu era nimic! Astfel de copii nu aveau nicio șansă! Am trecut toate etapele unui părinte frustrat: negare, depresie, speranță, luptă! Am devenit matură prea devreme. Nu puteam accepta ideea că nu se poate face nimic! Mă gândeam, că dacă aș fi fost eu în locul lui, ce mi-ar fi plăcut să facă părinții mei pentru mine? Și am înțeles că ar fi ales să creadă în mine, să încerce orice, să iubească necondiționat, să fie fericiți, căci fericirea e molipsitoare!
Grație internetului am aflat că există o speranță – o unică metodă dovedită științific internațional, care dă rezultate la acești copii – terapia ABA, care presupune un program intensiv ce totalizează 25-40 de ore pe săptămână timp de 2-6 ani. Se practica atunci în SUA, Canada și doar în puține țări din Europa.
La acel moment în această parte a Europei era doar un singur centru de acest fel și se afla în România – ”Cristi S Outrec” ( înființat de un părinte din SUA care înfiase un copil din România, diagnosticat ulterior cu autism). Am mers la ei. Acolo am văzut și încercat metodele de lucru, în ce constă, cum activează o asemenea instituție. Dar ca să devii beneficiar al acelui centru trebuia să te înscrii și lista de așteptare era lungă.
Noi, pe lângă toate, eram și cetățeni străini. În România sunt peste 30 000 copii cu autism.
Am revenit acasă, am găsit câteva familii cu probleme similare și am decis să creăm o identitate juridică, pentru a fi auziți, pentru a spune că este autism și în țara noastră, că acești copii au dreptul la sănătate, educație ca și orice cetățean al acestui stat. Într-un cuvânt, să încercăm să ne ajutăm copiii noștri! Cum anume? Nu prea știam, dar aveam o motivare și o dorință mare!
Organizația a crescut cu pași mici, odată cu ai noștri copii. Astfel, mai întâi am înființat Asociația Obștească ”SOS AUTISM”, unde am început a face terapia ABA cu copiii noștri. Am făcut acest lucru fără ajutor, fără proiecte. Era doar entuziasmul de a ne ajuta copiii. Între timp, am învățat a accesa fonduri și ne-am dezvoltat. Astfel, la moment sub umbrela AO ”SOS AUTISM” activează 7 departamente: Centrul de Resurse și Abilitare SOS AUTISM, Grădinița incluzivă privată ”Micul Prinț”, Centrul Medical ”SOS AUTISM”, Departamentul cursuri și instruiri, Departamentul proiecte, Departamentul relații publice (PR) & Fundraising (colectare de fonduri) și Departamentul financiar. Am lansat o platformă, o alianță, federație a organizațiilor din întreaga țară (FEDRA din RM), care se ocupă tangențial cu acei copii care au autism, CES (cerințe educaționale speciale), ca să devenim o voce unică pentru acești copii în fața autorităților publice locale cât și cele centrale.
— Cât de greu e să fii directorul unei astfel de organizații?
— E și greu, și ușor, în același timp. Aici, suntem ca o familie: 43 de angajați, copiii care sunt beneficiari și părinții-membri ai asociației. Este un colectiv divers ca gender, preponderent tânăr și ambițios.
E greu prin faptul că mereu trebuie sa-i îmbărbătezi, să-i convingi să te urmeze și în cele mai năstrușnice idei, să le dai libertatea de decizie, să recunoști că mai și greșești, să știi să auzi colectivul, să-ți asumi riscuri și responsabilități.
— Descrieți-ne, vă rog, în câteva fraze o zi din viața dumneavoastră?
— Zilele sunt diferite. O să aleg una mai clasică. Dimineața se începe ca și la toți, cu micul dejun, pregătirea fetiței pentru grădiniță, a băiatului la școală.
Merg și duc băiatul cu mașina la școală și imediat plec la centru, unde mă așteaptă ședința de planificare, care o desfășurăm în fiecare dimineață cu toți managerii de departamente. Dacă este una săptămânală, atunci ne poate lua și toată ziua. Un alt tip de ședințe sunt cele ordinare, care durează o oră-două. În cadrul lor se raportează rezultatele, se discută problemele care apar, se planifică prioritățile și activitățile. După aceste ședințe fiecare revine la postul său și obligațiile care le are, conform fișei de post. Ziua trece atât de repede, încât îmi pare că numai ce am venit și deja e seara.
— Dacă viața v-ar oferi o noua șansă și copilul dumneavoastră ar fi fost sănătos, ce ați fi făcut?
— Nu știu. Mă tenta ideea lansării unui bussiness. Totuși, aș ajuta copiii cu autism ca să se integreze cât mai ușor în societate. Aș face acest lucru nu numai pentru copilul meu, dar în numele tuturor celor care trec printr-o astfel de situație.
— Ce legătură mai aveți cu satul de unde veniți și în general cu raionul Ungheni?
— În Cetireni locuiesc părinții mei. Soțul tot vine din același sat. Aici sunt rădăcinile. Sunt colegii, rudele și prietenii. Copilăria mea.
Pe plan profesional la Ungheni am stabilit un parteneriat durabil cu fostul Centru „Casa pentru toți”. Am desfășurat instruiri cu personalul de aici cum să lucreze cu acești copii, le-am oferit un ajutor bănesc, pentru a deschide o încăpere de lucru similară cu cea de la Centrul „SOS Autism”. Am organizat un concert de binefacere, de conștientizare și sensibilizare a populației despre autism.
Mă gândesc tot mai mult să scriu niște proiecte sociale și pentru satul meu natal. Rămâne să găsesc timp și pentru acest lucru.
