Astăzi, vom vorbi cu vestitul caricaturist, participant la numeroase concursuri internaționale, al cărui talent este recunoscut, dar el, în opinia mea, nu acordă importanță acestui lucru, modest, chiar aș spune, timid, incapabil de a îmboldi cu coatele, deși uneori e necesar, dar altfel el nu ar fi ungheneanul Victor Crudu.
— Poate în tacul zace dracul?
— Poate. Deși nu cred că îmbolditul cu coatele e o cale spre succes. Munca, ceea ce faci este calea spre succes.
— În ziua de azi fără a îmboldi cu coatele în față ies mediocritățile.
— Nu întotdeauna. Viața este atât de complexă, atât de diversă, încât poate cel care lucrează liniștit obține succes.
— Despre festivalul de la care te-ai întors cu un premiu special. Cât de aproape ți-a fost subiectul măslinului?
— Este greu pentru mine să desenez pe un anumit subiect. Desigur, atunci când subiectul este dat atâția ani, el se epuizează. De fapt, dificultatea constă anume în faptul că poți desena încă o dată despre măslin, au fost repetări. Eu nu am glumit pe seama măslinului, pur și simplu am redat ceva, acest lucru trebuie să-l vezi, ce-i drept, nici măcar nu am scanat lucrarea și am trimis-o într-un noroc. Nu am decât o fotografie în telefonul mobil.
— Spune-mi, ții contul concursurilor și premiilor?
— De mult nu-l mai țin. La început aveam, bine-înțeles, o statistică, apoi am renunțat, deoarece consider că e ceva inutil și plictisitor. Odată cu experiență nu mai există acea euforie ca la început. Nu-mi amintesc nici prima mea victorie, pur și simplu lucrez și nu-mi număr biruințele și nici înfrângerile. Deși stiu că există și din cei care numără victoriile lor.
— Cum ar suna: Victor Crudu, câștigător a 50 de concursuri internaționale, deținător a 40 de premii și 20 de cupe… Spune-mi, cum e să te întorci din lumea basmelor, același Cipru, pe pământul nostru păcătos?
— Mă întorc cu bucurie. Ca să prețuiești fumusețea pământului pe care te-ai născut trebuie să pleci, apoi să revii. Acolo e frumos și interesant, dar acasă e mai bine. Acolo nu este toamnă, acolo nu sunt astfel de frunze, deoarce palmierii nu-și pierd frunzelele și ele nu foșnesc sub picioare, nu am văzut acolo nici livezi, câmpuri, podgorii fară de care priveliștile sunt plictisitoare. Sunt interesante aceste călătorii și întâlniri, comunicarea cu colegii de… hârtie. De data aceasta au fost reprezentanți ai Iranului, Kazahstanului, Belgiei, Ucrainei, Turciei și ai Moldovei.
— Câți ani faci glume cu creionul?
— Mulți, dar nu în permanență. Totul a mers de la sine. Eu nici măcar nu fac umor, ci mai degrabă satiră. Nu e neapărat ca un caricaturist să vadă ceva amuzant, poate vedea și tragic. El trebuie doar să vadă lumea altfel. Consider că am propria mea viziune, diferită de altele.
— În vremurile pe care acum le blestemăm aveai mai multe teme sau acum?
— Eu nu împart în acea vreme și acum. În plus, nu am făcut niciodată caricatură pe teme legate de trai sau politică, mai degrabă sociale, mai exact, ceva universal.
— Vreau să înțeleg cum percepi totuși această lume?
— Este o viață obișnuită. Mai degrabă se creează o imagine și apoi, putem spune, începe să prindă contur.
— Copilăria ți-ai petrecut-o pe strada Eminescu?
— A fost o casă privată, ca toate celelalte. În oraș erau case cu un etaj, acum în locul casei mele se înalță una cooperativă. Am învățat la școala nr. 1, ea avea două etaje. Acum nimic nu mai amintește de orașul copilăriei și tinereții mele. Acel oraș era mai confortabil, fermecător, cu cinematograf de vară, unde acum se află o farmacie, cu vechea casă de cultură și teren de dans alături, cu parcul de lângă cafeneaua „Noroc”. Nu pot spune că am avut o copilărie fără griji, învățam la școala de arte și trebuia să mă pregătesc. Tata m-a dus la școala de arte – eu desenam ca toți copiii. Și dintr-o dată a apărut școala de arte, unde am vrut mult să mă înscriu, dar studiile erau cu plată și m-am dus să mă ocup de sport – volei, atletism. Generația noastră era foarte sportivă. Dar odată m-am întors de la antrenament și tata mi-a spus că m-a înscris la această școală. Eram atât de fericit, încât am abandonat sportul.
— Te-ai dus și te-ai regăsit în caricatură? Cum?
— L-am avut ca profesor pe Petru Furculiță, el venise de pe banca studențească și ne-a luat sub aripa sa. Deoarece colabora cu revista „Chipăruș”, se interesa de ideile noastre, poate că acesta a fost un imbold, eu și Valeriu Curtu am devenit caricaturiști. Din acele promoții unii sunt sculptori vestiți, precum Dumitru Verdianu și Ion Zderciuc.
— Regreți ceva?
— Nu regret nimic. Sunt o persoană foarte fericită, nu trăiesc cu ziua de ieri, ci cu cea de mâine – e interesant ce va fi mâine.
