Viața este cu de toate

Atâta timp cât omul se ține bine pe picioare, cât toate par să fie veșnice și neclintite uită deseori că este călător în această viață. Atunci când vede că cineva a căzut sau a decăzut începe să-i analizeze trecutul, să-i taxeze parcursul biografic fără să privească printre rândurile întortochiate ale vieții acestuia. Așa cum viața este imprevizibilă n-ar trebui să fim prea duri în raport cu cei mai vulnerabili ca noi și să ținem cont de legea nescrisă a bumerangului. Urmărind recent un interviu pe rețelele de socializare cu psiholoaga, Suada Agachi din România, m-a făcut să reflect asupra durității vieții și a regulilor ei nescrise: „Un singur lucru luăm cu noi de pe acest pământ, ceea ce am lăsat în sufletele altor oameni, acela va fi raiul sau iadul tău. Atunci când vezi că omul a căzut și este abandonat încerci să vezi cum te comporți cu el, cum îi alini suferința, cum îl încarci cu speranță să nu se mai simtă singur, măcar în prezența ta. Trebuie să poți să-l faci să nu se simtă singur și să nu fie lipsit de ceva ce el n-a trăit. Mulți cred că știu bine să analizeze un om, dar cum te porți cu el? Îl judeci, îi apeși pe rană cu degetul, deschizi subiectul sau manifești dragoste și compasiune față de el? Atunci când vrei să-l ajuți mulți vor evalua greșit gestul tău, că poate din iubire față de el ai spus ceva sau i-ai lăsat în pace, fiindcă ei vor judeca după nivelul lor de înțelegere, dragostea pe care o ai, dar în mintea lor n-o resimt cum își doresc dânșii”.
Este la fel de important faptul că de om depinde cum își alege și își construiește viața, dar s-ar putea ca nu întodeauna să îi reușească. Poate din vina sa sau poate a destinului, omul ajunge acolo unde nu și-a dorit. Ajuns la răspântiile sorții, poate întârziat, omul își face un examen al conștiinței care ar fi trebuit să și-l facă mai devreme.
Liviu Rebreanu spunea: „La o anumită vârstă începi să-ţi dai seama cât eşti de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate, nu există nici rude, nici prieteni cu care să poţi fi într-o adevărată şi desăvârşită comuniune sufletească. Trebuie să înţelegi că menirea omului (de altfel cred că şi a oricărei fiinţe vii) este să ducă singur o viaţă solitară. Slăbiciunea şi nevoile vieţii te fac să-ţi închipui că-i înţelegi pe alţii, că iubeşti, eşti iubit şi înţeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ţi dai seama tocmai în clipele când singurătatea, majestuoasă şi divină, te copleşeşte mai crâncen…”.
Imprevizibile sunt cărările vieții, important este să știm a merge corect pe ele, ori de altfel riscăm să cădem în prăpastia singurătății și a indiferenței celor din jur. Nimeni și nimic nu este asigurat în acestă viață, doar acționând prin fapte bune, creem un garant al unui viitor mai decent.