În urmă cu mulți ani am lucrat împreună. Absolventul Institutului de Artă „G. Musicescu” de atunci, un băiat chipeș, inteligent, sincer, cu simțul umorului, a fost numit inginer, apoi a făcut serviciul militar, ne scria la Secția de Cultură scrisori amuzante, dar una dintre ele, adresată mamei, publicată în ziarul „Tinerimea Moldovei”, i-a făcut pe toți să plângă. După aceea a învățat la Facultatea de Drept a USM, a lucrat ca anchetator, judecător, iar astăzi, avocatul Vasile Lupu este cunoscut ca poet și cantautor.
— Când va fi lansată cea de-a doua culegere de poezii?
— O pregătesc. M-am gândit să includ în ea doar epigrame, dar nu voi reuși fără poezii, fără proză. Prima mea colecție, „Crez”, a cuprins și poezii, inclusiv cântece pentru copii și epigrame devenite cântece, fiecare dintre ele fiind întregită de o caricatură a lui Victor Crudu.
— Apropo, despre talent. Câte poate avea un singur om? Scrii poezii, muzică, interpretezi singur, cânți la chitară.
— Și mă aplaud singur pe mine (râde). În ce privește chitară, cum a spus Fuego, eu cochetez cu muzica. El interpretează două dintre piesele mele – „Colindă” și „Ion și Maria”, dedicate părinților mei.
— Ce nu știm încă?
— Chiar nici eu nu știu despre mine totul. Poate alții, dintr-o parte, văd mai bine unele momente din viața mea despre care eu nu știu. Întrebați dacă îmi place fotbalul? Nu numai el. Când am intrat la Institutul de Arte, am început să studiez vioara și acordeonul, apoi m-am înscris în secția de karate și am renunțat la muzică. Regret. Dar nu pentru că am practicat karate, ci că nu am combinat aceste două îndeletniciri. Din copilărie, am visat să devin violonist. În clasa a VII-a am scris într-o compunere că visez să fiu ca Dumitru Blajin. Îmi făceam singur viori – regretatul Ghenadie Nicu a scris despre asta în „Ziarul de Iași”.
— Inima ta este plină de dragoste pentru mamă, soție, fiice, nepoate…
— Știți că am trăit în Ungheni toată viața, deși mi s-a propus de mai multe ori să trec cu lucrul la Chișinău. Cred că orice persoană normală care își iubește patria, pământul său, ar trebui să lucreze pe el și pentru el. Dacă plec la Chișinău, la scurt timp încep să mă sufoc și vreau înapoi la Ungheni. Tot așa e atunci când călătoresc în străinătate. „Unde este plaiul meu/ Mă simt bine chiar de-i rău,/ Iar când sunt în țări străine,/ Mă simt rău chiar de mi-i bine”. Neamul nostru, Lupu, a venit de peste Prut, bunicul spunea că toți cei cu numele Lupu au venit de acolo, poate că acest dor, tristețea s-a transmis de acolo, eu o numesc „povară frumoasă”.
— În ce vreme ai dori să te întorci?
— Ce rost are să te întorci înapoi, chiar dacă am reuși, totul ar fi fost la fel. Poate dacă m-aș întoarce, aș acorda mai multă atenție viorii mele. Chiar am dorința să mă duc la școală de muzică de dragul ei. Uneori merg acolo de dragul chitarei, dar vreau să interpretez la un nivel profesionist unele piese la pian sau vioară. Am cântat la vioară când evoluam cu brigada de agitație la Cetireni, am cântat la trompetă și clarinet în fanfara kolhozului, dirijor ne era Vasile Lăpteanu.
— Te-ai dus să lucrezi la poliție ca să lupți pentru dreptate?
— Am fost mereu pentru dreptate și am văzut întotdeauna toată nedreptatea față de om. Această trăsătură de caracter mi-a împiedicat întotdeauna. Nu am fost niciodată membru al vreunui partid. Când am decis să merg să lucrez la poliție, nu am fost angajat din cauza asta, ar fi trebuit să fiu cel puțin candidat, abia în 1989 am izbutit. Am vrut să merg la vamă, dar nici acolo nu m-au luat, pentru că bunicul meu a fost condamnat de soviete la 10 ani, fiindcă a lucrat ca inginer cadastral la primărie pe vremea administrației române. Care a fost vina mea?
— Supărarea a rămas?
— La ce bun? Aceasta e istoria mea, istoria vieții mele. Dar aș dori să-mi văd propriul dosar, pentru că chiar în anii de studenție noi, un grup de băieți, studiam istoria, cine suntem cu adevărat, că am fost o singură țară cu România, au existat Principatele care s-au unit, dar au apărut interese geopolitice… și am început să fiu numit neformal.
— Dar ai venit în cultură fără această „trenă”.
— Cultura… Cum să o dezvoltăm ne învățau profesori de geografie, agronomi, dar nu specialiști. Am lucrat ca inginer, șeful Secției Cultură mă obliga să fac devize de cheltuieli, despre care habar nu aveam.
(Am uitat de interviu și am vorbit mult timp despre teatrul popular sub îndrumarea pământeanului său, Ion Sîrghi, un om principial și talentat, care s-a stins din viață prea devreme. Avea în spate Afganistanul, tot așa cum interlocutorul meu are în spate Transnistria, despre efectul Schumann și un alt nivel de conștiință, la care nu putem nicidecum ajunge și multe altele).
— Ce altceva regreți?
— Poate că timpul a trecut prea repede.
