Secolul al XIX-lea, un secol romantic, revoluționar, identitar, dar nu în ultimul rând și al intereselor politico-diplomatice între marile puteri continentale. În acest cadru se va afirma și națiunea română, în sensul identității sale istorice, a obținerii unității ei. Unirea Principatelor este rezultatul abilității politice a elitei românești, impregnată de crezurile pașoptiste și în special de dorința înfăptuirii unirii dintre Moldova și Țara Românească. În acest complex joc al intereselor, elita era chemată să realizeze Unirea – actul unirii fiind urmărit cu stăruință între 1848 și 1859.
În galeria, diplomaților perioadei preunioniste și în perioada imediat următoare se disting nume celebre precum ar fi: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion Bălăcean, Dimitrie Brătianu, Tudor Callimachi-Paleoglul și mai puțin cunoscutul Ludovic Steege. Dintre activitatea acestora, merită subliniată, în fond analizată activitatea internațională în favoarea recunoașterii Unirii a scriitorului de la Mircești – Vasile Alecsandri.
Scriitor și diplomat prin excelență, Vasile Alecsandri, s-a afirmat în momentele istorice de certă anvergură, pentru întemeierea și recunoașterea oficială a națiunii române. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în decursul unui răstimp de trei săptămâni, atât ca Domnitor al Moldovei, cât și ca domn la București (ianuarie 1859) împlinea un mai vechi deziderat politic și național al elitei pașoptiste, fiind în fond demersul istoriei moderne pe care se va edifica România ulterioară (modernă).
Fără o clipă de pregetare, susținător pe față a noului domnitor, Vasile Alecsandri, s-a afirmat ca un diplomat onest și de binemeritată încredere a Domnitorului Cuza.
Reconfirmat de domnitor în calitate de ministru pentru Treburile Externe, a fost investit cu o serie de scrisori și autografe de acreditare, Vasile Alecsandri, își începu misiunea sa diplomatică, pe lângă suveranii statelor apusene, fiind pe deplin conștient de suprema responsabilitate care îi revenea.
Odată ajuns în capitala Franței, diplomatul român obținu o întrevedere cu șeful diplomației franceze și principalul consilier al împăratului Napoleon al III-lea, contele Walewski, care i-a dat asigurări la întrevedere personală cu împăratul. La 13 februarie 1859, deși nu se aștepta, Vasile Alecsandri, avu loc întrevederea mult așteptată. Între cei doi interlocutori se legă un impresionant schimb de opinii, adeseori împăratul arătându-se deschis în favoarea românilor, însă nu fără oarecare rezerve, chiar în optimismul său. În jurnalul său diplomatic, întitulat: „Istoria misiilor mele diplomatice”, scriitorul român nota, citând din discursul lui Napoleon al III-lea „…căutați a vă recomanda Europei prin înțelepciunea reformelor…precum v-ați recomandat prin patriotismul de care ați dat dovadă și vă pregătiți a nu silui evenimentele, ci a profita de cursul lor…”. Neîngăduindu-și nici cu un moment de odihnă, părăsind Parisul, nu fără scrisori, recomandate din partea contelui Walewski către ambasadorul Franței în capitala Imperiului Britanic, Alecsandri se îndreaptă spre Londra, a doua escală a demersului său diplomatic vest european. Momentul Londra fusese extrem de dificil, știut prin faptul că Imperiul Britanic, se arată ca adept al menținerii Statului Otoman șubrezit și supus politicilor economice britanice. Emanciparea politică și națională a oricărei populații aflate sub autoritatea otomană, contravenea politicii britanice în Orient. De remarcat, că la Londra cauza românească, intenționat și tendențios era deformată de agenții Porții Otomane, ai Austriei și, nu în ultimul rând, ai Rusiei.
În urma obținerii concursului ambasadorului francez, Vasile Alecsandri își prezintă Cabinetului britanic scrisorile de acreditare, solicitând o întrevedere cu lordul Malmesbury – șeful Foreign Office-ului (externelor). Totuși, întrevederea s-a lăsat așteptată o întreagă săptămână, Vasile Alecsandri fiind primit în audiență în cele din urmă, nu în calitate de ambasador al Principatelor Române, ci ca un trimis particular al colonelului Cuza, nerecunoscând încă titlul de domnitor. Întâmpinat cu severe incriminări și dojeni din partea ministrului britanic, Vasile Alecsandri, dând dovadă de rafinament diplomatic și inteligență, de o perfectă stăpânire a logicii și a argumentelor aduse (necesitatea stringentă a unității românilor, dubla alegere a lui Cuza, neclaritățile Convenției de la Paris, 1856 ș.a.) reușește în cele din urmă să capteze atenția lordului Malmesbury față de situația din Principate.
Tot la Londra scriitorul a inițiat o serie de contacte cu parlamentarii influenți și cu gazetari, care i-au sugerat întocmirea unui memoriu documentat istoric și juridic care să poată fi utilizat de acele autorități londoneze, care erau sceptice privind drepturile românilor asupra teritoriului și asupra legitimității dublei alegeri. Pe 26 februarie 1859, Alecsandri porni către Paris, conștient de faptul că a făcut la Londra tot ceea ce s-a putut pentru recunoaștrea cauzei românești. Misiunea sa diplomatică fiind încununată cu succes, chiar dacă un absolut, aspect care transpărea din protocolul Conferinței marilor puteri de la 14 aprilie 1859, unde semnatarii convenției recunosc dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, bineînțeles cu rezervele antiunioniste ale Turciei și Austriei, explicabile până la un anumit punct. Constantino Nigra, secretarul ambasadei Piemontului (Italia) la Paris notifica lui Cavour, unificatorul Italiei, următoarele: „nu ezit să afirm că după principele Cuza, domnul Alecsandri este cel mai însemnat din Moldova. Este ministrul de externe și înainte de a fi ministru a fost un foarte distins om de litere, anunțând apropiata vizită a diplomatului – scriitor la Torino.”
La 8 martie 1859, Alecsandri părăsea capitala Franței, îndreptându-se către Torino, ultima escală diplomatică din primăvara anului 1859. Aici îi fusese rezervată o primire deosebită, grație atât năzuințelor comune ale celor două state (Franța și Italia), cât și prestigiului de care diplomatul român se bucura deja. Primit imediat în audiență de Camillo Cavour, convorbirea celor doi axându-se pe problematicile stringente ale momentului: recunoașterea dublei alegeri și politica franco-sardă în Europa de Est. Continuarea reprezentanței Principatelor în Piemont a fost încredințată de Vasile Alecsandri unei alte figuri unioniste eminente, Ion Bălăceanu.
La 18 iunie 1859, Vasile Alecsandri consideră că misiunile sale diplomatice în prima fază, încheiate. Primul gest la revenirea în Principate fusese acela de a telegrafia domnitorului în vederea prezentării unui raport al acestui prim demers diplomatic pus în slujba recunoașterii Unirii. Cu audiența la domnitor se finalizează misiunea diplomatică apuseană a lui Alecsandri în primăvara anului 1859, aceasta având drept obiectiv imediat recunoaștrea dublei alegeri de către marile puteri europene ale acelui moment.
Scriitor și deopotrivă fin diplomat, Vasile Alecsandri, a fost înzestrat cu puterea de a pătrunde cu ineteligență sensurile, atât ale vieții, cât și ale cuvintelor, fiind un bun orator, rafinat și atent analist al epocii pe care a parcurs-o. A militat cu tenacitate, urmărind afirmarea europeană a națiunii române, ca un drept vital. În această minunată epocă de recunoaștere și reafirmare răspicată românească, omul Vasile Alecsandri și-a îndeplinit cu abnegație și eficiență misiunile diplomatice încredințate. A identificat cu clarviziunea care-l caracteriza imperativele momentului istoric și cu onestitate a acționat pentru salvgardarea și impunerea intereselor românești. Marile personalități ale continetului european fiind pe drept cuvânt impresionate de subtilitatea raționamentelor sale, de farmceul convorbirilor purtate cu el. Diplomația românească de pe ambele maluri ale Prutului, are mult de învățat de la inteligența diplomatică a celui care s-a consacrat în totalmente viitorului națiunii române.
Sursa: revistatransilvania.ro, 11 Dragos-Lucian-Curelea
