Într-o nouă ediție a publicației venim să vă surprindem cu un interviu inedit. De această dată vom vorbi cu cea care s-a aflat în spatele celor peste o mie de interviuri ce s-au publicat de-a lungul anilor. După aproape 23 de ani de activitate la ziarul „Unghiul”, Valentina Slotina, jurnalista de suflet a cititorilor fideli, a hotărât să se retragă din presă, însă nu înainte de a o convinge noi să facă un schimb de roluri și de a o invita la un tête-à-tête.
— Cu siguranță că experiența de jurnalist v-a creat deprinderea de a descoase oamenii, de a-i face să se deschidă în fața dvs. De această dată vrem să treceți în cealaltă parte a paravanului și să ne povestiți cum a luat naștere rubrica tête-à-tête, a cărei fondatoare sunteți chiar dvs.
— Dorina, fondator, pentru mine, sună ca ceva fundamental. Rubricile din ziar sunt ceva obișnuit, iar la „Unghiul” au fost multe, denumirile le găseam împreună. De-a lungul anilor, unele s-au învechit, dar cele de-o seamă cu ziarul, „Telefonul încrederii” și „Unghiul de veghe”, anterior el se numea „Ochiul de veche”, sunt vii și azi. Dacă te interesează, poți răsfoi colecțiile, deși, de ce să răscolim trecutul, e mai bine să ne gândim la viitor. În același timp, nu există niciun ziar care să nu povestească despre oamenii care se află alături, sunt cunoscuți. Cu mulți ani în urmă, pe pagina a 12-a apăruse două rubrici – „VIP pentru o zi” și „Cu toți și despre toate”. Pregăteam ultimul număr al anului ce pleca și am solicitat un interviu șefului Direcției Educație, Alexandru Ciuvaga. El a vorbit atât de interesant, încât am uitat să-i pun întrebări, dar întregul interviu nu se încadra în spațiul rubricii. Apropo, am regretat mereu acest lucru, inclusiv în ceea ce privește suprafața rubricii „ tête-à-tête”. M-am dus la Nicolae Sanduleac, directorul publicației (Nicolae, noi te iubim), l-am rugat să unim cele două rubrici în una și el a fost de acord.
— Săptămână de săptămână ați adus în casele oamenilor povești de succes și oameni talentați, cât de greu v-a fost să pătrundeți în inimile interlocutorilor, astfel încât să vă vorbească de viața personală, un subiect pentru mulți sensibil?
— Nu știu, este mai bine să întrebați eroii acestei rubrici. Voi spune un lucru: oamenii sunt interesanți pentru mine, de aceea, cred, a fost ușor de comunicat și aproape fiecare persoană mi-a trezit admirație și încântare. Dar se întâmpla și ca interviul să „nu meargă”. Care este cauza, poate tocmai faptul că întrebările mele nu au atins inima interlocutorului… Îmi plăcea să vorbesc cu oameni care au trăit și au văzut multe, în plus, anume ei de obicei erau mai sinceri, deschiși.
— Aveți o experiență în jurnalism de peste 28 de ani, ați prins evoluția presei în diverse perioade, care considerați că a fost perioada înfloritoare pentru presa scrisă?
— Cred că anume cu un sfert de secol în urmă presa tipărită a început să înflorească, a apărut posibilitatea să scrii totul și despre toate, numai să te țină buzunarul – voi folosi cuvântul tău – fondator. Dar vremurile se schimbă, se schimbă și cititorii, în locul oamenilor care citesc vin cei care citesc repede, care, cred eu, nu mai sunt interesați de ziare. De ce să obosească citind ziarul, dacă, mergând pe drum, pot parcurge titlurile în telefonul mobil și să fie la curent cu ceea ce se întâmplă. Mi-e teamă că va trece vremea ziarului, precum a trecut a radioului de perete. E vorba de evoluție sau de altceva – veți decide voi. Voi menționa cu regret – acest regret îl simt acum toți cei din generația noastră – că limbajul devine uscat, de lemn, lipsit de suflet.
— În perioada cât am lucrat împreună am observat cum reușeați de fiecare dată să rămâneți echidistantă prezentând problema oamenilor, dar și reacția autorităților. Care este secretul ca la sfârșitul unui material de critică ambele părți să fie împăcate?
— Ah, tânăra mea prietenă, întrebarea este, desigur, una interesantă, dar… aud un anumit reproș al unui jurnalist adevărat. Probabil, e vorba de caracterul meu. Am fost și sunt cu sufletul alături de cei care vin la redacție cu durerile lor, eram gata să caut, să explic, să ajut, să sfătuiesc, dar consideram că nu am dreptul să învinuiesc vreun șef că nu făcea ceva în mod special. Din păcate, aceasta nu este o trăsătură de jurnalist. Pentru mine, omul este om și trebuie să facă totul omenește. Dacă ceva nu este în regulă, mă pot indigna, să mă întreb de ce persoana a făcut asta, să presupun că îi este rău și de aceea a procedat în felul acesta. Este probabil motivul pentru care iert ușor oamenii.
— Sunteți de părere că jurnalismul se învață sau trebuie să fie o vocație?
— Voi răspunde ca un elev din clasa întâi. Da, trebuie să existe vocație, dar se cer cunoștințe speciale, fără ele acum nu faci nimic.
— Dacă ar fi să vă luați viața de la început, ați alege tot jurnalismul?
— Ah, Dorina, de-ar fi, de n-ar fi… Da, poate m-aș face jurnalist să scriu despre oameni buni. Sau poate m-aș duce la bibliotecă, la cărți, aș deveni avocat sau nu m-aș despărți de cultură. Acum voi spune un lucru: doresc să se termine mai repede această nebunie și voi pleca în parc să mă plimb cu trotineta. Cine merge cu mine? Sănătate tuturor și iubire.
