Cu ocazia vechii sărbători tradiţionale – Ziua Internaţională a Femeilor. De mult nimeni nu-şi mai aminteşte că acum 158 de ani, în această zi, muncitoarele de la o fabrică de textile din New-York au ieşit în stradă în semn de protest împotriva salariilor mici şi a condiţiilor rele de muncă, apoi, peste o jumătate de secol, la conferinţa internaţională a femeilor socialiste, politiciana germană Clara Zetkin a propus, pentru a comemora acel protest, să fie instituită această zi, pe care am îndrăgit-o toate.
Apropo, într-un timp de ea se uitase, dar ideologii sovietici şi-au amintit-o, presupun eu, ca poporul sovietic să nu sărbătorească masleniţa, care se marchează cam în această zi, şi pe femeile mironosiţe, care se consideră ziua creştină a femeilor. Ce-i drept, acum se spune că această sărbătoare nu mai are tentă ideologică, au rămas numai dragostea, dispoziţia de sărbătoare şi spiritul romantic. În sensul că această zi a devenit unica în an zi a dragostei faţă de femeie, când i se înmânează o garofiţă, îi cântă şi îi joacă la vreun concert, la care sunt invitaţi interpreţi îndrăgiţi şi vestiţi.
Iar eu aş reda acestei sărbători sensul adevărat, cel de zi a luptei (deşi nu-mi place cuvântul „luptă”) femeilor pentru drepturi, stimă, un loc demn în societate, pentru salariile respective, pentru întoarcerea soţilor de peste hotare, pentru posibilitatea de a se simţi Femeie – iubită, dorită, contemporană, capricioasă, care are tot ce-i doreşte sufletul.
Poate-i destul cât am ascultat discursuri pompoase despre însemnătatea mare a femeii în zilele noastre, despre cât de recunoscători îi sunt toţi, cum o iubesc, pe ea, femeia-mamă, femeia-truditoare? Poate ajunge să mai acceptăm nenorocita de garoafă, semnul etern al zbuciumului şi înjosirii noastre din această zi? Poate are rost, în această zi, să ieşim în stradă, să-i scoatem şi pe conducătorii care continuă să achite salarii la negru, lipsind femeile şi de cea mai mică protecţie socială? Poate, să iasă în această zi şi femeile care sunt nevoite să trăiască în singurătate, deoarece bărbaţii le-au fost deportaţi peste hotare? Poate să organizăm un marş al copiilor, ale căror mame se spetesc pe şantierele din străinătate?
Ba nu. Spre deosebire de ţesătoarele din New-York, noi ne vom mulţumi cu discursuri lipsite de sinceritate, rostite de la tribună, apoi ne vom duce grăbite acasă, să pregătim masa de sărbătoare, ca bărbaţii, care ne iubesc cu atâta gingăşie, să poată sărbători această zi. Deci, vă felicit încă o dată, dragi femei! Să aveţi puteri şi răbdare în treburile casnice şi la serviciu, în educarea copiilor, în dragoste cu care trăiţi, bărbăţie şi dârzenie pentru a rămâne femei, şiretenie şi abilitate pentru a supravieţui în zilele noastre cu leii noştri devalorizaţi.
