În 1990, în ajun de a se declara Independenţa, am plecat în clasa I. Emoţionaţi până la maxim. Ştiam unde e şcoala, era şi este cea mai frumoasă şi impunătoare clădire din comuna noastră, cunoaşteam învăţătorii (într-o localitate mică nu ai cum să nu-i cunoşti), dar emoţiile erau prezente. Erau acolo un ghemotoc în burtă, care îţi mai dădea şi un tremurici în picioare.
Ţin minte bine că era o zi cu soare acel 1 septembrie al anului 90, îmbrăcate în uniforme şcolare de tip sovietic (m-am dus cu o vecină la şcoală, ambele în aceeaşi clasă) şi cu fundițe în păr, aveam în spate un ghiozdan din imitaţie de piele de culoare roşie cu ceva elemente gălbui.
Ne-am dus singure, fără niciunul dintre părinţi şi era o cale destul de lungă pentru doi copii de 7 ani, cam un kilometru făceam până la şcoală. A, nu era vreo pandemie şi nu li s-a interzis participarea părinţilor, doar că erau anii 90, perioadă în care adulţii se luptau nu numai pentru libertate, dar şi pentru o bucată de pâine ca să o pună pe masă şi dacă am simţit vreun regret că nu au fost prezenţi fizic, atunci nu. Doar peste ani am regretat că nu au fost cu mine tata şi mama în acele clipe, însă nu i-am învinovăţit nicio clipă, fiindcă am înţeles că altfel nu se putea.
Fiecare generaţie are pandemia sa, figurativ spus. În acea perioadă toată Europa intrase într-o criză, iar Republica Moldova mai mult decât statele vecine. O criză care ne afectează şi azi. Dar, revenind la acea zi, ne-am găsit, într-un sfârşit, colegii de clasă şi ne-am aliniat la careul solemn. Au răsunat poezii, cântece, discursuri de felicitare cu începerea unui nou an şcolar, cu începutul unei etape noi din viaţa unui om.
De ce v-am povestit toate acestea? Pentru că peste 30 de ani de atunci m-au năvălit mai abitir acele amintiri. Piciul meu a avut primul lui sunet.
Un eveniment care s-a desfăşurat în condiţii de pandemie. Astfel, copilul meu practic ca şi mine s-a pomenit că nu am putut să-i fiu alături mai mult. L-am dus de mânuţă până la colegii din clasa lui şi m-am îndepărtat ca să păstrăm distanţa socială, am purtat mască de protecţie (chiar şi în poză sunt cu ea), iar când am auzit cântecul ce răsuna din boxe mi-au dat lacrimile. Erau de dor după acei ani, de neputinţă că timpul prea repede trece şi dacă aş avea puterea să-l pot întoarce sau eu să mă teleportez, aş face unele lucruri altfel, că încă în suflet mă simt copil, dar firele de păr cărunte din cap îmi dovedesc contrariul şi băiatul cu privire poznaşă din faţa mea îmi aminteşte că sunt mamă şi nu o elevă emoţionată din anul 1990.
Revin în 2021 şi îmi dau seama că pe umerii tuturor va fi o responsabilitate colosală – posibilitatea de a merge fizic în sălile de clasă. De fiecare dintre noi – părinte, copil, cadru didactic, autorități, depinde cum vor evolua lucrurile şi dacă vom frecventa zi de zi școala. Să avem grijă de sănătatea noastră și a celor din jur, indiferent dacă ne vom vaccina sau nu.
