Recent am lansat în ziarul „Unghiul” o rubrică nouă – „Ce spun unghenenii”, unde mi-am propus să aflu ce păreri au locuitorii municipiului și raionului Ungheni despre cele mai actuale subiecte sociale. Am discutat cu unghenenii despre prețul la gaz, scumpirea costurilor la transport, educație online și conflictul din Ucraina. În această scurtă perioadă am întâlnit oameni și reacții de tot felul. De la zâmbete și bunăvoință până la înjurături și reacții violente.
Când m-am trezit cu această idee în cap, mi-am spus că la sigur trebuie să îi dau viață. Până la urmă, oamenii întotdeauna vorbesc. Fie că este vorba despre o reacție pozitivă sau e una negativă, oamenii au anumite opinii cu privire la un eveniment, o știre, o persoană sau o schimbare care are loc în societate. De aceea, m-am gândit că rubrica „Ce spun unghenenii” va fi binevenită. Dar, nu există niciodată siguranța că lucrurile vor merge așa cum a fost planificat.
Spuneam mai sus că de la lansarea rubricii și până în momentul de față am întâlnit oameni și reacții de tot felul. Dacă ar fi să le descriu succint, le-aș clasifica în trei categorii: 1. Habar nu au ce vreau eu de la ei sau se prefac că nu cunosc nimic. De obicei, reacționează urât. Scapă înjurături la adresa mea, a jurnaliștilor în general sau critică dur autoritățile. Sau trec pe lângă mine de parcă nu m-ar auzi. 2. Neîncrezători. De obicei acești oameni se îndoiesc de faptul că eu sunt reporteră. Cer legitimația sau vreo altă dovadă că eu nu sunt „criminală” – cum mi-a spus o doamnă odată. Însă, odată ce reușești să îi convingi, oamenii se divizează în două echipe. Primii sunt zgârciți la vorbă, trebuie parcă să scoți cu cleștele câte un cuvânt de la ei. Și de obicei nu oferă o părere constructivă. A doua „echipă”, vorbesc mult, poate exagerat de mult. Povestesc istorii de viață, se abat de la temă, dar în final oferă totuși o părere bine argumentată despre subiectul care mă interesează. 3. Bunăvoința întruchipată. Acești oameni nu au nevoie de dovezi că aș fi cine sunt, nu schițează mimici întrebătoare sau pline de reproș, ci doar răspund cu drag la întrebările mele. Poate că nu o să pară credibil, dar astfel de oameni sunt foarte mulți, majoritatea sunt așa, fapt care îmi dă încredere, forțe și dorința de a continua ceea ce fac.
Și până la urmă, nu e dificil să convingi oamenii să vorbească, este mult mai greu să identifici oameni care nu vor dori anonimatul. Lucru care îmi oferă convingerea că oamenii noștri au multe de spus, doar că le este frică. Frică de reacția celorlalți la opinia lor, frică de consecințe, frică de a deveni subiectul discuțiilor cuiva. De obicei, cititorii noștri reacționează cu înțelegere și calm față de materialele publicate în ziar, însă există și excepții. Există posibilitatea ca autorul unui articol sau respondenții menționați să se ciocnească cu un val de negativism care vine de obicei din partea oamenilor reduși în gândire, care fără a citi totalmente un text își fac concluzii eronate și ajung să îi împroaște cu noroi pe cei care poate au o altă opinie decât a lor sau care, pur și simplu, au spus adevărul.
O să revin la ceea ce am spus anterior, unghenenii și, în general, toți oamenii au mult de spus. Important e să li se ofere cuvântul, important e să învățăm să respectăm opinia celorlalți exact așa cum am vrea să fie respectată părerea noastră. Important e să învățăm a gândi, a analiza și a înceta să trăim cu convingerea că „eu am dreptate, iar de cei din jur nu-mi pasă, părerea mea contează doar”.
