Prima jumătate din viață am fost înconjurată de medici; din fericire pentru mine, în marea lor majoritate, rude și prieteni de familie. Cea de-a doua jumătate o trăiesc departe de casă, împărțită între cinci țări de ambele părți ale Atlanticului.
Dorul de cei dragi m-a ținut aproape de viața lor de zi cu zi în toți acești ani în care am fost departe de casă. De ceva vreme, îi tot simt cu sufletul greu, apăsat de interacțiunea cu oamenii cărora le-au dedicat șapte ani de facultate, cinci de rezidențiat și mulți alți ani de experiență, zbucium și empatie. Căci nu pentru prestigiu, bani sau trend mergi la facultatea de medicină, cel puțin nu în Moldova. Alegi medicina pentru că vrei să provoci rânduiala vieții, pentru că vrei să înfrunți soarta. De ce te-ai crede mai tare decât rânduiala? Poate pentru că viața cuiva drag ți s-a strecurat printre degete prea timpuriu și ai vrut să încetinești timpul pentru alții, astfel încât să treacă prin aceste momente cât mai târziu în viață. Poate pentru că ai moștenit această încărcătură sufletească de a face bine de la ai tăi părinți, de care aveai parte, de cele mai multe ori, când te trezeai noaptea târziu să bei un pahar cu apă sau dimineața devreme înainte să răsară soarele. Pentru că între aceste două momente de mare bucurie pentru tine, ei luptă zilnic cu suferința, deznădejdea și neputința a zeci de pacienți și rudelor lor. Este o responsabilitate mult prea apăsătoare pentru cei mai mulți dintre noi, printre care mă includ și eu.
Câtor astfel de oameni le datorăm faptul că suntem acum aici, că îi avem încă pe cei dragi lângă noi, că toate molimele prin care am trecut au lăsat consecințe mici comparativ cu riscurile pe care le poartă dacă le lăsăm să își facă mendrele.
Și atunci de ce există atâția oameni care se transformă în călăi și le frâng voința de a face ceea ce știu și vor să facă?
I-am făcut o vizită unei astfel de ființe dragi inimii mele acum câțiva ani. Consulta un pacient în cabinet și am așteptat în fața ușii, împreună cu alți pacienți, cu inima tresărind de bucurie, căci nu o mai văzusem de câteva luni bune. Am adunat un ghem de supărare cât am stat acolo, căci ce am auzit a fost: „Dar ce face ea acolo, bea ceai?”, „Hai, că până termină ea, se închide piața” și alte asemenea. Acești oameni stăteau în fața ușii fără programare și erau vreo 30 la număr, pentru că … era zi de piață și psihologia unora este … dacă merg la piață, trec și pe la doctor. Îmi povestea că în zilele de piață, are și câte 60 de pacienți care freamătă în fața ușii pentru că întârzie la cumpărături. Cam cu o săptămână înainte de începerea anului școlar, pe hol este măcel. Pentru că cei mai mulți sunt prea ocupați să facă o programare sau să vină din timp pentru eliberarea certificatelor medicale. Apropos, prima zi a anului școlar nu este o surpriză pentru nimeni.
De ce a devenit o normalitate ca doctorii să fie apelați pe numerele lor personale de câteva ori pe zi, inclusiv noaptea târziu, cu întrebări despre starea pacienților și pentru a pune presiune suplimentară (nu vorbesc de procedura regulamentară a informării rudelor de către medicii curanți/asistente)?
De unde atâta îngăduință cu propria conștiință de a apela liniile verde, roșie, albastră pentru că un medic nu a răspuns la numărul personal în cinci minute de la apel sau pentru că a avut pretenția să ia o pauză de masă, ori pentru că nu a rezolvat problema atunci, pe loc, de îndată și conform graficului pacientului sau rudelor acestuia? Nu vorbesc aici de abateri profesionale grave, căci, în cele mai multe cazuri, nu despre asta este vorba.
Din ce colț negru al sufletului răbufnesc jignirile, inferiorizarea, călcarea în picioare a valorii unui om care se dedică oamenilor?
Spuneam că am locuit în cinci țări în ultimii 20 de ani.
În Marea Britanie a durat patru luni până am reușit să mă înregistrez la un medic de familie. Am fost atenționată că dacă întârzii cu mai mult de 15 minute la consultația de înregistrare la medicul de familie, nu mai pot depune cerere pentru înregistrare în următoarele 6 luni. Timpul mediu de așteptare pentru o programare la o consultație (nu urgență) cu un asistent medical (nu medic) este de 10 zile lucrătoare. Timpul mediu de așteptare pentru o programare la o radiografie este de 2-3 săptămâni. O recoltare pentru o analiză de sânge poate dura și 2 săptămâni de la momentul în care ai finalizat consultația cu un asistent medical (din nou, nu medic).
În Statele Unite, am făcut un singur set de investigații de rutină în 3 ani. În ziua programată pentru investigație, stabilită cu o lună înainte, după o consultație cu un asistent medical (din nou, nu medic), nu a funcționat aparatul ECG. Am primit o programare de a reveni pentru un ECG în 6 luni, subliniez, 6 luni, după programarea inițială. Mi-a fost refuzat un test care, potrivit protocolului din SUA, se face o dată la 5 ani, iar în România, o dată la 1 an și explicația mea că protocolul american nu ar trebui să se aplice persoanelor care vin dintr-o altă zonă cu o statistică mai îngrijorătoare de incidență a bolii nu a impresionat pe nimeni.
În Franța, pentru că stâlceam limba prea mult, am renunțat la sectorul medical public și am apelat la cel privat. Sistemul privat este mai agil decât cel public, dar vine cu costurile asociate. Și așa, cea mai rapidă programare pe care am obținut-o a fost de o săptămână.
Nimeni în nici una dintre țările menționate mai sus nu m-a primit mai departe de pragul recepției fără o programare cu cel puțin o săptămână înainte. Nimeni în nicio țară nu mi-a dat numărul de telefon privat al vreunui doctor, iar apelul unui medic pe telefonul privat obținut altfel decât de la medicul respectiv îți poate crea multe probleme. Chiar atunci când am avut probleme mai grave, am așteptat programarea și am respectat recomandările date de asistenții medicali înainte de programare. Nu am sunat la nici o linie verde să reclam faptul că am primit programare abia peste 4 luni. Pentru că mi-aș fi pierdut în zadar timpul meu și timpul persoanei de la capătul liniei. De ce? Pentru că profesia de medic este și trebuie respectată și pentru că medicul poate profesa la nivelul abilităților doar atunci când este respectat și prețuit, nu când i se pune bocancul pe suflet.
Am auzit pe mulți concetățeni că în străinătate pacienții sunt mai bine tratați. Eu mi-aș dori, pentru binele tuturor medicilor pe care îi cunosc și care îmi sunt dragi și cărora le sunt recunoscătoare din fiecare celulă pentru ceea ce fac pentru alții, să ajungă să primească respectul celor care profesează în străinătate.
