Lupta pentru păstrarea patrimoniului în Republica Moldova ar trebui să ne preocupe pe toți. Fiecare sat trebuie să găsească resorturile și resursele pentru a păstra ceea ce are. Satul trebuie să dezvolte un fel de autoimunitate. Ca virușii de la Chișinău să nu distrugă tot. Relatam în „Hora cu cinci fete” dialogul de la marginea Sculeniului dintre președintele sovietului sătesc Vasile Cugut și atotputernicul Ivan Ivanovici Bodiul, secretarul CC al PC. Care totuși, spre deosebire de unii democrați, a înțeles argumentele satului de pe Prut. Altfel, revenind la ziua de azi, așa cum spuneam în revista Sud-Est Cultural „ceea ce nu a reușit să distrugă comunismul, va desăvârși capitalismul”, satul este supus unor presiuni enorme. Cele de lângă marile orașe se transformă în zone „dormitor”, se depersonalizează, în timp ce satele mai îndepărtate sunt pur și simplu părăsite. Cele mai multe sate din Moldova au supraviețuit invaziilor barbare, războaielor mondiale, au fost martorele venirii și căderii comunismului. Și totuși au supraviețuit. Procesul globalizării pune acum sub semnul întrebării existența multora dintre ele, iar Moldova trebuie să găsească soluții pentru păstrarea lor. Altfel și-ar pierde identitatea și ar deveni doar un teritoriu cu o populație consumatoare, fără tradiții, fără viitor, un laborator geopolitic.
Nu este o tragedie dispariția unui oraș. Dar este o tragedie dispariția unui sat. Căci satul este păstrătorul tradițiilor și are o civilizație veche. Și noi suntem țărani chiar dacă unora le este rușine să recunoască acest lucru. Nu trebuie să ne fie rușine să folosim cuvintele „țăran” și „sat”. Sunt la fel de frumoase și pline de sens precum cuvintele „familie”, „bărbat”, „femeie”, „mamă”, „tată”, și „copii”.
P. S. E un fragment dintr-o nouă lucrare a cunoscutului scriitor român, care ne descoperă nouă, locuitorilor Moldovei, ceva nou și ne uimește prin acest lucru, ne trezește încântarea. Noi întrebăm cu naivitate: e pe aici, pe la noi? О-о-о! Iar noua operă, potrivit lui Ștefan Susai, Albumul „Cioropcani – 110”, scoate la lumină zestrea încă existentă. „De ce spun încă existentă? Pentru că în fiecare zi se pierde ceva, pentru că bătrânii se prăpădesc, ducând cu ei amintirile despre satul de odinioară, pentru că tinerii vor de multe ori altceva decât să trăiască în sat”.
