ALEXEI AXAN: filolog, profesor la Casa Limbii Române din Chișinău, la școala moldo-germană, organizată de Moldova-Institut Leipzig în colaborare cu Serviciul German de Schimb Academic (DAAD), profesor pentru diplomații de la Delegația Uniunii Europene, cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie (AȘM), cadru didactic la USM și la ULIM, autor de manuale („Învăţăm limba română cu gramatica împreună” (1998), „Frumoasă-i limba ţării mele” (2007), „Gramatică funcţională în structuri comunicative și imagini” (2008), „Învăţăm româna o dată pentru totdeauna” (2017). Coautor la caietele didactice „Limba care ne uneşte” (2004). Coautor (împreună cu Sabine Krause din Germania) la manualul „Studiem româna eficient și rapid”/„Schnell und effektiv rumänisch lernen” (2017). Autor al emisiunilor de cultivare a limbii la Radio Moldova, al tabletelor de cultivare a limbajului standard la agenția IPN.
— De unde vine Alexei Axan?
— Sunt născut la Buciumeni, un sat situat la 19 kilometri de Ungheni, pe care strămoșii noștri l-au întemeiat pe la mijlocul secolului al XV-lea, adăpostindu-l între dealuri. Deși nu s-au păstrat prea multe surse scrise, ca filolog am încercat să descifrez originea și semnificația denumirii satului natal. Una din ele ne duce cu gândul la instrumentul muzical folosit de ciobani pentru chemări și semnale. Alta ar ține de echivalentul popular al lexemului „bucium” – „butuc de viță-de-vie”. Există și o a treia interpretare: tot „bucium” era numit în trecut „butucul roții carului”.
Cu toate că nu e încă o claritate deplină în ceea ce privește semnificația denumirii satului nostru, aceasta nu înseamnă că cei care învață acum la școală, dar și cei care vor veni după noi nu ar putea scrie „povestea proprie a Buciumeniului drag”, îmbrăcând-o într-o haină artistică atractivă.
— Cât de mult v-au marcat locurile de unde veniți?
— Fiecare din noi e produsul inițial al locurilor unde s-a născut și al oamenilor care i-au marcat destinul: părinții, rudele, profesorii, în particular, și sătenii, în general. Cu profund respect îmi amintesc de primul nostru învățător, Leonid Climov (Dumnezeu să-l odihnească!), de ceilalți profesori ce mi-au îndrumat pașii spre lumea mare.
— De ce ați ales anume cariera pedagogică?
— Unii îmbrățișează pedagogia fie că bunicii, părinții, frații sau surorile mai mari aveau această nobilă profesie. Eu am fost primul în familia Axan care am urmat studiile pedagogice. După absolvirea (cu note de 5) a școlii din Buciumeni, am mers la studii, în 1977, la Colegiul Pedagogic din Călărași. Având la terminare (1981) diplomă „cu mențiune”, puteam merge la facultate, dar am decis să-mi încep cariera de învățător, activând la școala din sat până în anul 1986. Multe amintiri frumoase mă copleșesc când îmi revin în memorie acele timpuri și dragii mei elevi și eleve. Oricum, dragostea pentru filologie m-a determinat să-mi întrerup cariera de învățător de clasele primare și să vin la facultate, în Capitală.
— De ce filologia a fost „aleasa inimii”?
— De când mă țin minte, îmi place să citesc. Mama noastră, Valentina Axan, a lucrat, timp de 41 de ani, în calitate de bibliotecară la biblioteca sătească. (De curând, mama a ajuns la vârsta de 75 de ani împliniți, prilej cu care o felicităm din suflet.) A fost o perioadă când biblioteca era amplasată la noi acasă, în „casa cea mare”. Spre deosebire de alți copii, aveam cu totul alte posibilități să citesc. Lecturile au făcut ca filologia să fie „aleasa inimii”, precum ați remarcat atât de poetic în întrebare.
— Cine v-a cultivat dragostea pentru limba română?
— Aceleași lecturi … Dar și profesorii excepționali pe care i-am avut la diferite instituții de învățământ: la școala din Buciumeni, Tamara Barbarii; la Colegiul Pedagogic din Călărași, Parascovia Vahova și Valentina Zencenco; la Facultatea de litere (USM), academicianul Nicolae Corlăteanu, profesorii universitari Anatol Ciobanu, Ion Ciornâi, Ion Melniciuc, Ion Dumeniuc, Irina Condrea, Vitalie Marin, Mihail Purice, Vladimir Zagaievschi ș. a., toți valoroși și notorii în filologia română de la noi.
— Foarte puțini ungheneni vă cunosc, cu toate că aveți o carieră de succes, de ce? Veniți mai rar pe acasă?
— Recunosc, nu sunt o persoană publică foarte cunoscută. Oricum, mă bucur că nu mă uită elevii pe care i-am învățat la Buciumeni, studenții de la USM și de la ULIM. Ca să mă cunoască mai bine unghenenii, mă destăinuiesc în premieră că sunt autorul cuvintelor la Imnul Carabinierilor, trupe în care am fost detașat pentru o perioadă de 3 ani (1994-1997) cu scopul de a pune la punct terminologia militară națională.
Sper să nu fiu considerat nemodest, dar pentru mine e mult mai important să realizez cu dăruire ceea la ce mă pricep, decât să fiu cunoscut de cât mai multă lume. Cel care crește pâinea noastră cea de toată zilele își face lucrul indiferent dacă se va scrie despre el sau nu. Mai mult mă bucură faptul că au succese și au devenit cunoscuți în republică foștii mei studenți, printre care cântărețul Valentin Uzun („Tharmis”), prezentatoarele de televiziune Speranța State, Sofia Obadă ș. a. La fel mă bucur de realizările studenților care învață frumoasa și viguroasa noastră limbă română la „Casa Limbii Române” din Chișinău.
— Afirmați în unul din interviuri că țara noastră nu va fi acceptată în UE până când cetățenii ei nu se vor simți confortabil în limba oficială. De ce considerați că cetățenii nu se simt confortabil în limba oficială și dacă mai sunteți de aceeași părere?
— M-a surprins plăcut întrebarea. E un interviu pe care l-am oferit unei agenții de știri în aprilie 2010. Ceea ce e important în interviu constă în faptul cum învață româna corpul diplomatic de la Delegația Uniunii Europene în Republica Moldova. Din 2005 până în 2014 am fost profesorul ambasadorilor Cesare de Montis, Kalman Mizsei, Dirk Schuebel, Pirkka Tapiola, al diplomaților Wolfgang Berendt, Dirk Lorenz, Wicher Slagter, Floriana Morelli, Ekaterina Dorodnova ș.a. Am apreciat interesul și deschiderea pentru limba română a europenilor veniți temporar în Republica Moldova și îi îndemn pe cetățenii noștri rusofoni să învețe limba oficială a statului pentru a nu trăi la nesfârșit „în lumi paralele”. Sunt de acord că ceea ce e scos în titlu e pasibil de interpretare. Așa au și făcut-o ziariștii de la o agenție din Tiraspol inserând un articol („Logica marasmului”/„Логика маразма”) în care sunt învinuit de incitare la ură. Că nu au avut dreptate, o demonstrează situația de azi: în Constituția noastră avem decretată o singură limbă, funcționale fiind totuși două – româna și rusa. În „constituția” lor sunt incluse trei limbi „de stat”: „молдовеняска”, русский язык și українська мова, funcțională în administrațiile de orice rang de acolo fiind doar una.
Evident, aceste aspecte nu țin strict de filologie, ci de sociolingvistică, alt domeniu care mă preocupă ca specialist în materie de limbi.
— Eu sper că ați citit ziarul nostru. Ce recomandări ați avea pentru noi?
— Citesc cu placere, ca orice unghenean aflat în altă parte, versiunea online a ziarului.
Felicitări pentru ceea ce faceți! Ajunși la ediția cu nr. 1000, vă urez succese și să-i bucurați pe cititori cu următoarea mie, apoi cu alta și, de ce nu, cu alte multe mii.
Perseverați, pentru că avem nevoie de articolele semnate de inimoșii colaboratori ai publicației!
Știrile pozitive să fie cele care determină conceptul redacțional și editorial.
La sfârșitul interviului doresc să relatez o întâmplare ce a avut loc în primăvara acestui an.
Mergeam acasă la mama de Paștele Blajinilor cu microbuzul de rută. Pe bancheta din fața mea ședeau două domnișoare, eleve la un liceu din Ungheni. Pe parcursul întregului drum au discutat despre Eminescu și Micle, despre „Baltagul” scris de „Ceahlăul literaturii române”, despre …
Când am intrat în satul Florești, una din fete și-a sunat mama și i-a spus că va rămâne la prietena sa, astfel ca a doua zi de dimineață (sâmbătă) să facă împreună curățenie prin casă. Iar la amiază va veni, împreună cu prietena, acasă (la Buciumeni) să continue curățenia acolo. Mi-am regăsit, în această istorioară emoționantă, copilăria plecată …
Satele noastre nu au dreptul să moară!
