În partea de jos a satului Petrești, pe o colină mică, situată pe malul de vest a lacului Șoltoaia, se află o piatră funerară, pe care am identificat-o a fi a boierului Constantin Pavlov. Prin urmare, chiar sub ea zac oasele fostului moșier al Petreștilor.
Istoria acestei pietre, dar și morala cazului o credem a fi următoarea:
La începutul sec. XIX, moșia satului Petrești (jud. Iași), de pe ambele maluri ale Prutului, era proprietatea boierului moldovean Ioniță Cantacuzino. După anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru la Imperiul Rus, în 1812, satul, aidoma țării, s-a rupt în două, dar familia Cantacuzino, în persoana fiicei Maria, a continuat să dețină partea Basarabeană a moșiei până în anul 1829, când a vândut-o, pentru 3032 lei olandezi, lui Constantin Pavlov, dvorean rus din regiunea Harkov, proaspăt stabilit în Basarabia.
Partea de moșie a Petreștilor basarabeni, ruptă din trupul vechi al satului Petrești din dreapta Prutului, se dovedi a fi chiar mai întinsă decât cea rămasă pe malul drept al bătrânului fluviu, numărând 2940 desetine pământ.
Astfel, stăpân peste una din cele mai mari și bogate moșii din regiunea Prutului mijlociu a devenit rusul C. Pavlov, fapt pentru care respectivul s-a pricopsit, după obiceiul vremii, cu titlul de moșier de clasa a 12-a.
Latifundiarul și-a sfârșit veacul la vârsta de 70 de ani, lăsând moșia Petreștilor soției Elizaveta, copiilor: Petru, Grigorii, Elizaveta precum și fratelui său Eremei Pavlov și soției acestuia Maria.
După moartea lui Constantin, moștenitorii n-au prins rădăcini statornice la Petrești. Deoarece erau înglodați în datorii, au vândut rapid părțile de moșie ce li se cuveneau, negustorului chișinăuian Iacob Uscatu…
În toamna anului 1989, abia ieșit de pe băncile facultății, am colindat Petreștiul, fără să știu prea multe despre trecutul acestuia. Cu excepția frumoasei arhitecturi populare ale caselor, care populau localitatea pe ici-colo, nu prea am avut ce reține. La poalele vetrei satului, însă, pe malul de vest al iazului Șoltoaia, pe o mica colină, năpădit de buruieni, în gospodăria unui localnic, am descoperit o piatră ce m-a făcut curios. Era o piatră funerară, dar fiindcă epitaful pe ea era greu de deslușit, iar localnicii se arătau neștiutori de soarta acesteia, am lăsat lucrurile baltă…
Am revenit la Petrești după aproape 3 decenii, la sfârșitul lui noiembrie 2017. Să cercetez cimitirul.
În necropola veche a acestei localități, cu perimetrul de peste un ha, nimic deosebit. Nu am văzut morminte mai vechi de 100 de ani.
Atunci mi-a venit în minte piatra funerară din valea satului, pe care o descoperisem cu ani în urmă.
Am mers într-acolo, fiind însoțit de neobosita profesoară de istorie de la gimnaziul din localitate, doamna Silvia Poiană.
Am găsit piatra în curtea cu pricina, în aceeași delăsare de odinioară, aproape de colțul casei, mai adâncită în pământ, iar la câțiva metri – un veceu.
M-a mirat că mai există, căci omul nostru ar fi putut s-o bage lesne în vreo fundație (vezi, de exemplu, filmul ”Troița”, Moldova Film, 1990). Lucrul însă nu s-a întâmplat și este un fapt curios, de vreme ce identitatea acesteia continuă să rămână o enigmă pentru localnici…
Se spune că aici a fost un cimitir vechi”, afirmă doamna profesoară de istorie.
Ne-am pus pe lucru, reconturând înscrisul năpădit de ciupercă, pentru a-l putea desluși.
Încercarea nu a fost zadarnică și în scurt timp am izbutit să citim un text în limba rusă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta relata următoarele: ”Здесь покоется добрый отец и помещик Константин Павлов. Uшёл в небытие 3 января 1855 года, на 70 году от рождения” (”Aici odihnește bunul tată, moșierul Constantin Pavlov, trecut în neființă la 3 ianuarie 1855, la 70 de ani de la naștere”).
Pe partea opusă a pietrei citim: ”Покоется благочестивая хозяйка Мария, жена Еремея, скончавшаясь марта 25 дня (…) драгоценной жизни” (”Odihnește pioasa stăpână Maria, soția lui Eremei, decedată la 25 martie (…) a scumpei vieți”).
Eremei, Pavlov, precum am arătat mai sus, a fost fratele lui Constantin și căpitan la pichetul din Sculeni. Prin urmare, Maria era cumnata boierului de la Petrești, iar în actele vremii mai aflăm că aceasta a fost și epitroapa (опекунша) casei lui Constantin.
Prin urmare, am constatat, cu multă uimire, că sub picioarele noastre nu se află altceva decât osemintele proprietarului satului Petrești din prima jumătate a secolului XIX, C. Pavlov și ale cumnatei sale, Maria Pavlov, cea pe seama căreia, la moarte, boierul și-a lăsat averea în custodie.
Nu ne întrebăm din care motive C. Pavlov nu și-a lăsat agoniseala nemijlocit soției și copiilor.
Straniu pare însă faptul, că alături de puternicul stăpân de altădată al Petreștiului a fost înmormântată cumnata sa Maria. De asemenea, este o enigmă și faptul înmormântării lui Pavlov în afara cimitirului așezării.
Din care motive?
Poate el însuși a dorit acest lucru? Ori, după cum presupune doamna profesoară Silvia Poiană, aici va fi fost vreun vechi cimitir? Sau, poate, pe locul în cauză boierul si-o fi avut curtea?…
Nici un act nu certifică primele două enunțuri. În schimb, o hartă topografică de la mijlocul sec. XIX, pare să confirme cea din urmă presupunere – amplasarea pe locul în cauză a curții boierului.
Mai aflăm, din actele vremii, că boierul Pavlov a fost cu țăranii satului în relații nici pe departe ”frățești”. Reprezentant fidel al clasei burgheze rusești, cu adânci trăsături feudale, așa cum, în genere, era întreaga societate țaristă în prima jumătate a secolului XIX, dânsul a căutat să obțină tot ce i-a oferit regimul pentru o bună agonisire, prin exploatarea muncii celor săraci.
Se știe că după 1812, moldovenii din dreapta Prutului nu s-au grăbit să primească cu ardoare, așa cum afirmă unii, ”calda oblăduire țaristă” și să treacă cu traiul pe teritoriul proaspăt anexat. La fel și locuitorii Petrești-ului din lunca Prutului, nu au dorit să se stabilească hojma pe malul stâng al râului. Ca urmare, noul proprietar al moșiei, C. Pavlov, în criză de forță de muncă și în plin unison cu politica de colonizare rusă, a așezat aici, în 1833, o comunitate de țărani ruteni, originari din satul Bălcăuții de Sus, județul Hotin. Moșierul le-a oferit acestora pământ, iar ei au semnat o înțelegere valabilă până la 10 aprilie 1841, prelungită apoi până în anul 1859, în care se obligau să presteze proprietarului toate îndatoririle prevăzute de Contractul normal. Nu a trecut mult timp însă că în 1834, între bălcăuțeni și Constantin Pavlov, s-a iscat un conflict aprig, cauzat de refuzul primilor de a îndeplini prestațiile exagerate față de moșier. Boierul a sechestrat vitele datornicilor, iar aceștia s-au răsculat, astfel încât Pavlov a fost nevoit să se ascundă prin orașul Bălți, până la liniștirea lucrurilor. Litigiul a durat până în anul 1837 și s-a soldat cu plecarea definitivă din localitate a 44 de familii (cam 200 locuitori). Pe unii dintre ei îi vom găsi consemnați în recensământul din anul 1858, ca locuitori stabiliți temporar, cu contracte semnate până în 1881, pe moșiile satelor Berești, Chirileni, Zagarancea, Dănuțeni. Alții, însă, au fugit peste Prut, stabilindu-se pe moșia Petreștilor din dreapta râului, acolo fiindu-le repartizat un teren numit: ”Pământul unor oameni din Basarabia”…
Tot Pavlov, temându-se că la viitoarea reformă agrară din 1868 va trebui să împroprietărească pe țăranii ruteni cu pământ din moșia sa, a cerut acestora să se întoarcă în satul lor de origine, Bălcăuții de Sus. A fost necesară implicarea autorităților centrale basarabene ca boierul să suporte rămânerea bălcăuțenilor la Petrești pentru totdeauna.
Astăzi, mormântul bogatului și atotputernicului moșier de altădată, C. Pavlov, se află în uitare și delăsare. O dovadă în plus și exemplu pentru morala că averea și agoniseala materială sunt efemere și că tot ce contează sunt omenia și faptele bune…
