Valentina Gonțova, directoare adjunctă pentru munca educativă la liceul „Aleksandr Pușkin” din Ungheni, nu poate să nu te uimească, să nu te surprindă, să nu trezească admirație prin energia sa, emoționalitatea uimitoare, aspectul firav și altceva, căruia nu-i putem găsi denumirea.
— Ce v-a adus la școală?
— Cu fraze generale nu vreau să vorbesc și nu voi vorbi, pentru că a vorbi despre dragostea față de copii, atunci când ai 17 ani, e neverosimil, dar de când mă țin minte, probabil, de prin clasa a V-a, am visat să lucrez în școală. Aveam în fața ochilor — nu mă tem de acest cuvânt – idealul meu, diriginta mea de clasă, Maria Munteanu. În acest sens, mi-am amintit că odată, la o recreație, ea mergea pe coridor și mânca un pateu. Eu atunci nu concepeam așa ceva, doar profesorul e o ființă nepământească, o ființă cu rațiune superioară, cum poate el mânca. Am avut, în general, profesori extraordinari — Isai Roitman, Boris Tuliuliuc și alții, care, cred, mi-au inoculat dragostea, în primul rând, față de profesie, acea dragoste pe care au simțit-o ei. Iar odată cu ea mi-au dăruit și dragostea pentru copii. Mai pe scurt, prin clasa a zecea eu știam precis că voi învăța la institutul pedagogic, că toată viața mea va fi legată de pedagogie.
— Iar dragostea față de literatură?
— Probabil, e la nivel genetic. Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, avea o voce frumoasă și cânta în corul bisericesc aici, la Ungheni, recita bine poezii. Tata, în pofida viței militare, era o fire romantică. Mama are rădăcini italiene, muzical-literare. Bunicul meu era din nordul Italiei. Până în 1940, a avut în Ungheni o echipă de italieni care se ocupau de construcții. Pot să greșesc, dar mi se pare că ei au construit biserica din Todirești, la Cornești a fost o clădire frumoasă, cu mozaic italian – în timpul războiului a fost distrusă, cazarmele din Ungheni – nici ele nu mai sunt – de asemenea le-au construit ei… Dar m-am abătut de la literatură. Am început foarte devreme să citesc, cu atât mai mult cu cât nu am frecventat grădinița. Mă duceam la frontieră după iarbă pentru pui, porci, iepuri, luam o carte, citeam, învățam poezii. Mie și acum mi se spune că sunt educată cu „Алыe паруса” și „Бегущая по волнам”. Acestea sunt cărțile copilăriei mele, probabil, m-au ajutat să păstrez în suflet spiritul romantic.
— Cum erau elevii din secolul trecut și cei de azi?
— De când lumea generația mai în vârstă a fost nemulțumită de tineri. Celor care consideră că generația actuală nu este așa cum trebuie, de obicei, le spun că ea trăiește în lumea ei, haideți să trăim cu ei folosind experiența pe care o avem, fără a o impune, fără a-i învăța. Acum, acești copii mă învață pe mine și eu nu mă jenez să spun acest lucru. Eu sunt fericită, am avut norocul să văd, să simt, să comunic cu elevi activi, care au fost motivați să studieze și acum 40 de ani, și în prezent. Nu sunt indiferenți, atât la învățătură, cât și în viață. Fiecare copil are inimă și suflet, deși celor de azi li se reproșează că sunt fără suflet, dar eu nu cred în acest lucru. Pur și simplu cei de azi au sufletul ascuns mai adânc, dar este, mai degrabă, un imperativ al timpului. Între timp și noi ne-am schimbat, și noi privim lumea cu alți ochi. Cândva și noi îi enervam pe cei în vârstă. Amintiți-vă părul lung până la umeri al băieților și pantalonii cloș. Deci, de ce eu acum trebuie să mă enervez când văd băieți cu barbă – deși la început bărbițele lor mă iritau.
— Cum reușiți să vă contopiți, să concreșteți cu colectivul de elevi și să fiți o fetiță?
– (Râde). Poate, pentru că este școala mea, am învățat și lucrez aici. Profesorul vine în clasă nu numai ca elevii să-l asculte vrăjiți, dar și ca el să-i asculte vrăjit. Sunt foarte mulțumită atunci când la ore vorbesc copiii, comunică cu profesorul. Îmi place când sună clopoțelul la recreație, iar ei îmi zic: „Așteptați, nu am terminat de vorbit”.
— Ați observat că în jur sunt atâtea lucruri pe care vrei să le vezi, să le cunoști, să le atingi… În ultimul timp, ce ați văzut, ați cunoscut, ați atins?
— În acest an, am avut descoperiri la școală. În clasa a 10-a a venit un băiat și abia în a 12-a s-a aflat că este un actor minunat. Alt băiat e liniștit, modest, unii exclamau: ce va ieși din el… Iar el e fizician și inventator, poate face atâtea. La noi a fost creat un teatru social și copiii s-au dovedit a fi și regizori, și autori de scenarii, au atâtea idei. Ce am pentru mine? Împreună cu soțul am văzut Veneția, nu cea turistică, ci simplă, obișnuită. Am văzut cum se confecționează sticla murano, cum trăiesc pescarii simpli.
— Ce nu vă place?
— Nu prea am încredere în cuvinte, mai mult cred în fapte
Valentina Slotina
