Timpul e unitatea de măsură prin care ne analizăm viaţa şi rostul ei pe pământ. El are proprietatea de a se scurge, iar noi suntem călători prin el. Fiecare început de an ne dă prilej de speranţă şi aşteptări, iar fiecare final al lui ne face să contabilizăm cât de bun sau problematic a fost. Pe lângă faptul că anul ce s-a scurs a fost marcat de crize profunde, război în ţara vecină, secetă, scumpiri, sărăcie şi alte nevoi, unii s-au mai confruntat şi cu probleme de sănătate, pierderea cuiva drag şi alte situaţii mai puţin plăcute.
Fiind conştienţi de faptul că totul în viaţă e efemer, fiecare din noi are aceleaşi aşteptări: o viaţă mai bună, casă, masă, stabilitate. Pentru a atinge aceste idealuri fiecare trebui să-şi facă un examen al conştiinţei şi să realizeze că viitorul e în faţă, iar trecutul e în spate.
Nu cred că există cineva care să nu fie într-un fel sau altul preocupat de viitor. Încercăm să ne gândim cu încredere şi speranţă la ceva ce va veni, rugându-ne pentru tot ce se va întâmpla. Oricât de mult nu ne-am ruga, ne este teamă de imensitatea necunoaşterii noastre, de schimbările şi întâmplările neaşteptate pe care le vom trăi într-un context diferit de cel ce ne-am dori să fie în continuare. În gândurile şi temerile pentru viitor, suntem toţi la fel, uniţi în aceiaşi speranţă şi uneori în aceleaşi dezamăgiri. Trăim contra cronometru, după deschiderea pleoapelor, dimineaţa, până la coborârea lor peste lumina perspectivelor vizuale şi nu numai.
Adesea ne lamentăm că timpul trece, suntem tentaţi să rămânem tributari clipelor trăite, mereu cu regretul că îl pierdem. Uneori suntem supăraţi pe cei ce ne fură timpul, astfel lipsindu-ne de posibilitatea de a-l gestiona corect. Practicarea profesiei şi a altor îndeletniciri din viaţa noastră sunt nişte dimensiuni esenţiale ale vieţii noastre, iar toate acestea le trăim sub imperiul timpului. Adesea ne plângem că nu dispunem de timp, uneori fiind chiar noi risipitorii lui, consolându-ne că le vom reuşi pe toate, amânându-le la nesfârşit şi regretând mai apoi că viaţa s-a dus.
Pentru a avea satisfacţia că am trăit-o cu demnitate e necesar să ne analizăm faptele, ca mai apoi să privim în urmă cu seninătate. Dar cum ar putea să ne reuşească, căci cineva spunea: ,,Pe lume e atâta rutină şi atât de puţin adevăr… Dar pentru adevărul acesta puţin şi rar merită să trăieşti”.
