Fraza aceasta a răsunat în sala mare a Palatului de Cultură Ungheni în seara zilei de 7 mai. A spus-o Paul Surugiu, nume de scenă Fuego.
Îmi iubeam orașul şi îl iubesc, dar interpretul român cu accent dulce de Ardeal ne-a reamintit că suntem nişte oameni deosebiţi, oameni care mai pot redresa situaţia, că în noi mai pâlpâie flacăra speranţei. Am fost atât de mândră în clipele acelea că sunt din Ungheni!
Am fost mândră că mai știm să ne aplaudăm. Artistul spunea la scenă deschisă că suntem oameni calzi, oameni cu o bunătate mai specială și noi am știut atunci să ne aplaudăm, să ne apreciem, să ne recunoaștem valoarea. Ar fi bine ca aceste emoții să le trăim în fiecare zi poate doar așa vom prinde dragostea de Moldova. Scriam la „Colțul Negru” din săptămâna trecută că dacă nu e respect de sine, nici patriotism nu e. Și argumentarea mea a fost că prea exagerează unii dintre noi capacitățile celor plecați peste hotare, afirmând că toți moldovenii deștepți au plecat peste hotare. Sincer, am dorit să mă ridic de pe scaun (eram în maxi-taxi cu ruta Ungheni-Bălți) și să o întreb pe femeia care a făcut concluzia dacă simte că ar fi proastă, pentru că într-o ordine logică din cele afirmate de dânsa ar reieși că e proastă că mai trăiește în Moldova. Oare chiar duce lipsă de respect de sine de a ajuns să aibă o părere atât de rea despre propria persoană? Chiar nici anii de viață (era o femeie în pragul vârstei a III-a), care înseamnă experiență, nu au putut să o convingă că ar fi deșteaptă? Mai vreți patriotism? De unde? Dacă nu e.
Pe de altă parte, încă mai rămânem restanțieri la aprecierea culturii, la eforturile oamenilor de cultură de a crea ceva frumos pentru comunitate. În săptămâna care a trecut am fost la Mănoilești. A fost hramul satului Vulpești, localitate care face parte din comuna Mănoilești. Directoarea căminului cultural Mănoilești îmi spunea cu regret că au organizat un concert cu participarea colectivelor artistice din comună și nu au fost spectatori. Mă tot întreb mereu de ce oamenii nu vin la evenimentele culturale și rămân nedumerită de fiecare dată de atitudinea lor referitor la cultură. Toți, sau majoritatea, se plâng că nu se fac concerte în satele Moldovei, că nu au cluburi în localitățile lor. Dar cum poate exista o astfel de cerință, dacă ei nu vin la evenimentele culturale desfășurate la ei în localitate? Să faci un eveniment cultural la noi în țară nu e simplu.
Și atunci te aștepți ca eforturile depuse de către organizatori să fie răsplătite cu prezența celui pentru care au trudit zile și nopți, adică a spectatorului.
De ce, oameni buni, vă plângeți, de ce vă lamentați că nu există cultură în mica noastră țară? Voi nu veniți măcar să vă aplaudați copiii, care fac parte dintr-un ansamblu și organizează un concert. Dar ce să mai zicem de evenimente săptămânale culturale…
Nu vreau să-mi închipui ce public ar fi la o lansare de carte sau o expoziție de pictură într-o localitate rurală. Oare chiar suntem atât de săraci sufletește? Oare chiar ne lăsăm copleșiți de situația precară din țară? Am ajuns oare că pentru noi contează mai mult o telenovelă (prefer, totuși, să cred că s-au uitat la telenovelă decât că au stat prin barurile din localitate, dar să recunoaștem că majoritatea moldovenilor prea mult stau în aceste localuri) decât un eveniment cultural, care se petrece în localitatea lor?
