Obișnuită, la final de zi, îmi întreb copilul ce a aflat nou la grădiniță. Nu demult, îmi povestea că au avut oaspeți – conducerea localității. Au venit nu cu mâna goală. În desagă aveau cărți și jucării, donate de unghenenii de pretutindeni, adică plecați peste hotarele țării. Migranții au contribuit fiecare cu ce au putut. Unii – cu jucării adunate de la copiii sau nepoții lor, alții – cu bani, din care au fost procurate cărți. Misiunea autorităților a fostde a le distribui. Dar acest proces a fost atât de bine regizat. Edili cu fețe zâmbitoare, copii frumos îmbrăcați, care prezentau mici spectacole și dansau în hora mare cu „samaritenii”. Dar, surpriză! Jucării – puține, iar publicitate – multă.
După producerea evenimentului, pe fața multor copii nu se citea bucuria, ci mai degrabă dezamăgirea. Ei credeau ca aceste jucării, fie și foste în folosință, să fie împărțite fiecărei grupe. Însă cărțile și jucăriile din pluș erau prea puține ca să ajungă fiecăruia. Matematica e simplă. Împarte 270 de jucării din pluș și 300 de cărți copiilor de la șase grădinițe. Că doar nu se vor juca pe rând. Ori asta mai puțin contează. Important e că s-a pus încă o bifă în cadrul unui proiect, iar copiii sunt cei mai buni actori atunci când vine vorba de lustruit imaginea cuiva.
Într-adevăr, am ajuns în anul 2016, când pe copiii noștri nu prea îi impresionezi cu donații. Mai degrabă îi umilești. Ei sunt generația născută cu iphone-ul în mână, cei care mânuiesc calculatorul mai bine ca părinții lor, iar atunci când sunt folosiți în rol de galerie, o sesizează la fel de bine.
Acest eveniment organizat cu mare fast în grădinițe, cu funcționari pe post de samariteni e din aceeași categorie cu înghețata gratuită de Ziua Copiilor. Ne bucurăm când ne pică „para mălăiață”. Dar nu ne gândim la exemplul pe care îl arătăm copiilor. Înseamnă că trebuie să nu își pună tare mintea în mișcare, să nu muncească destul, să învețe pe ici-colea, pentru că oricum, cineva îi va face pomană. Eu vreau un alt viitor pentru copilul meu, destul că părinții lui trăiesc în „Țara jucăriilor de pluș”. Nu ne învățați copiii cu gratuități! Cât se poate de umblat cu mâna întinsă?
Autoritățile publice să își facă datoria. Să gestioneze banii corect, astfel încât în grădinițe copiii să aibă destule jucării, alimentație – sănătoasă, reparațiile efectuate din banii publici să fie realizate calitativ, iar educatorii să aibă destul material ilustrativ pentru a pregăti personalități, adevărați cetățeni ai acestei țări. Asta ar trebui să fie preocuparea lor, dar nu să umble după și cu pomene.
Până la urmă intenția migranților e frumoasă. E bine că cei plecați de nevoie de acasă au fost receptivi apelului autorităților. Doar că toată acțiunea de caritate ar fi avut un mai mare succes dacă aceste donații ajungeau la câteva familii, în care cresc copii, părinții cărora nu au bani pentru a procura cărți și jucării, care știm noi cât de costisitoare sunt.
