O veche cunoștință de a mea – din păcate, nu pot spune că e o prietenă apropiată – a făcut, oameni buni, un lucru extraordinar. Atât de mare, încât nu încerc să-i evaluez importanța pentru ea însăși, pentru rudele sale, pentru urmașii întregului ei neam. Aș dori să vă întreb, cum credeți, ce a făcut?
Nu, nu a obținut un milion la loterie, nu a câștigat suficienți bani ca să le ajungă nu numai nepoților, ci și strănepoților – la noi, în ultima vreme, doar acest lucru se consideră important: să câștigi, să obții bani, să renovezi casa și să îți ajuți nepoții. Nimeni nu neagă, e un lucru foarte important. Dar ceea ce a făcut cunoscuta mea nu are preț. Ea a scris, să zicem așa, o monografie de familie.
Lucrarea, conform standardelor mele, este grandioasă, semnificativă, nu poate fi supraestimată. Trebuie menționat că totul este scris din propriile amintiri, ceea ce a văzut, ceea ce a auzit, ce a reținut memoria ei fenomenală. Iar aceasta este cu adevărat extraordinară, nu în zadar noi, cunoscuții ei, îi folosim adesea capacitatea de a-și aminti multe lucruri detaliat. În plus, este inteligentă, are un simț al umorului fin. Nu este prea deschisă, e reținută, dar în timpul nostru este mai degrabă o virtute decât un dezavantaj.
Și acum, după ce a scris povestea neamului său, începând cu stră-stră-stră-străbunicii, după ce a editat câteva exemplare ale unei cărți minunate intitulate „Oameni care trăiesc doar în sufletele noastre”, ea nu s-a lăudat – eu mi-aș fi atârnat creația de gât și aș fi umblat cu ea, le-aș fi telefonat tuturor prietenilor și cunoscuților și le-aș fi comunicat vestea. Poate că a făcut-o și ea și eu nu știu despre asta.
Azi ne place să scotocim în istorie, în special a țării, o scriem, fiecare pentru sine, o interpretăm care cum îi place, iar aici un om a scris istoria familiei sale, adunând câte o fărâmă povestirile celor dragi, amintirile din copilărie, le-a modelat ca pe un mozaic uimitor și irepetabil, care îi va inspira, va trezi admirația și mândria stră-strănepoților. A făcut ceea ce rar face un om. M-a surprins, m-a frapat, m-a încântat și m-am bucurat pentru cunoscuta mea.
Cred că nici ea nu și-a dat seama pe deplin de ceea ce a făcut, dar nu există nicio îndoială că aceasta este o operă de neprețuit care va fi citită cu atenție, cu lacrimi, va fi discutată și transmisă mai departe. Mărturisesc că am încercat o ușoară invidie. Nu de aceea că o carte de 70 de pagini este o muncă uriașă, că păstrează amintiri de la vârsta de 4 ani, dar că a vorbit mult cu bunicii, rudele și, ca un burete, a absorbit totul. Din păcate, eu am fost privată de comunicare cu bunicii, iar cu tata și mama, după cum înțeleg acum, am vorbit prea puțin.
Oameni, poate ar fi mai bine să ne ocupăm de istoriile familiilor noastre, cei care mai au o astfel de posibilitate, și mai puțin să ne implicăm în istorie în general, ea este întotdeauna scrisă cum cere timpul. Credeți-mă, sufletele noastre vor fi mai luminoase și mai bune.
