De fapt, nu la trecut mă gândesc, ci la prezent. 15 ianuarie 2020. Poate că într-o zi de ianuarie ca asta, în urmă cu 170 de ani, s-a născut Mihai Eminescu. În oraș, în acea zi, tradițional, s-au depus flori la bustul poetului, s-au citit poezii și cei prezenți s-au despărțit, aducându-i un omagiu, ca mâine, în goana după nervozitate, probleme, ură, în căutarea banilor, în lupta pentru un loc mai bun sub soare, să uite și de Eminescu, și de poezie. În Capitală, conducerea țării, delegațiile de partid de asemenea s-au „însemnat” lângă profilul atât de drag și cunoscut din copilărie, dar poezii s-au recitat mai puțin, mai mult s-a clarificat cine are dreptul să vină și să se închine poetului și cine nu-l are.
Seara am deschis televizorul. Crimă triplă în capitala de nord. Așa au început știrile pe unul dintre canalele TV, mai apoi, între omor și furturi, s-a vorbit despre aniversarea poetului și schimbul de replici tăioase lângă bustul său. Doamne, ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă cu sufletele, mințile noastre? M-am gândit, oare nu de aceea că venim la Eminescu de două ori pe an și nu recităm poezii, ci ne uităm rău unul la celălalt? Poate că trebuie să mergem la el și la alți poeți în fiecare zi și să recităm, să citim, să ne gândim, să medităm? Poate nu numai de ziua de naștere a poetului trebuie să cântăm, cu chipuri inspirate, romanțe pe versurile sale, dar mai des, mult mai des? Poate să băgăm mai puține cunoștințe de matematică superioară în capul băieților și fetelor și să citim poeziiile preferate, care ne-au plăcut, în loc să le mestecăm în căutarea temei și ideii sau a figurilor de stil, ci pur și simplu să citim.
Eu cred cu naivitate că o persoană pasionată de poezie nu va lua toporul sau cuțitul și nu va merge să omoare, să fure. Desigur, parcă aud deja replica: ce poezii, când nu avem ce mânca. Dar nu ai ce mânca indiferent de faptul că ai citit poezii sau nu. Și nu am mai auzit niciodată că cineva, citind poezii, a uitat de muncă, dar știu cu exactitate că se duce la lucru cu un suflet mai luminos.
Deși, desigur, să iubească poezia, să fie pasionat de ea e treaba fiecăruia, cu toate acestea, uneori regret că poezia a devenit rară în viața noastră sau, mai degrabă, s-a transformat în evenimente de unică folosință. Unii au intrat în lumea virtuală și se pare că se dedică ei în totalitate, fixează fiecare pas pe care îl fac și îl publică pe paginile lor din rețelele de socializare: vezi cine sunt eu, vezi ce fac, vezi cu cine sunt. Nu, nu sunt împotrivă ca oamenii să se laude pe sine înșiși dacă au cu ce – să le fie de bine. În același timp, cred că tuturor ne lipsește atenția, entuziasmul, dragostea, iată de ce încercăm să completăm aceste goluri cel puțin cu faimoasele like-uri, dincolo de care de mult nu mai vedem omul de lângă noi.
Iar lumea reală, care nu are cu ce să se laude în cea virtuală, se alcoolizează cu încetul și devine bestială. Dar cine știe cum este considerată această „bestialitate” în cercurile lor, poate astfel ei dau like întregii lor vieți.
„Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”, ne-a spus Luceafărul poeziei românești, iar noi așa și facem – ne chinuin în cercul nostru și ne așteptăm norocul.
