Sorina Dodu e o ungheneancă stabilită de peste 20 de ani în SUA, are o carieră de succes în una dintre cele mai cotate companii din domeniul medical – Stryker (Notă: Stryker este una dintre principalele companii producătoare de tehnologie medicală din lume. În prezentarea companiei se menționează: „Împreună cu clienții noștri din întreaga lume, influențăm viețile a peste 150 de milioane de pacienți în fiecare an”). Aflăm de la ea cum a ajuns să trăiască visul american, cum a depășit provocările integrării în echipa Stryker, cum e să fie soția unui dirijor de succes (Notă: Sorina e soția dirijorului Andrew Koehler, care la începutul lunii august a susținut un concert de muzică clasică cu orhestra National Youth Orchestra în fața unghenenilor) și cum păstrează legătura cu rădăcinile și ce impresii are despre Republica Moldova când revine.
Despre drumul personal și profesional
— Cum a început povestea ta? Cum ai ajuns din Ungheni în Statele Unite ale Americii?
— Salut tuturor și mulțumesc mult pentru oportunitatea de a împărtăși mai multe despre mine. Pentru început, mă numesc Sorina Dodu, sunt originară din Ungheni și de mai bine de 20 de ani sunt stabilită în Statele Unite. Pentru început, aș vrea să îmi exprim recunoștința față de părinții mei, familia mea și cei apropiați, care au crezut în mine și mi-au oferit dragostea și libertatea de a visa. De-a lungul acestui drum, am avut parte și de o susținere imensă din partea profesorilor de la liceul „Vasile Alecsandri”, care are au cultivat excelența și mi-au oferit inspirația de a-mi depăși limitele. Visul american a început de când eram mică. Mama mea, profesoară de limba engleză, mi-a insuflat curiozitatea pentru această limbă pe care am început să o învăț de la 5 ani. De la vis până la fapte a fost mult efort, susținere și necesitatea de a avea acces la oportunități. Primul pas pentru validarea nivelului de cunoșțințe a fost participarea la olimpiade. Deși eram pasionată de mai multe obiecte și participasem la fizică, chimie și limba română, limba engleză era materia la care mă pregăteam pe tot parcursul anului. Tot acest efort a fost atât validat prin mențiuni primite la olimpiada republicană, însă mai cu seamă mi-au insuflat încredere să particip la câteva concursuri pentru a obține o bursă de a studia în Statele Unite. Primele doua aplicări la bursa FLEX le-am ratat din prima și eram complet devastată de aceste eșecuri. Însă probabil anume aceste lecții mi-au dat și mai mult curaj să aplic pentru ultima șansă pe care o aveam: bursa oferită de Fundația Soros. Perioada de selectare a fost intensă, mai ales pentru că din toată republica au fost selectați doar zece elevi din câteva sute de candidați. Parcă țin minte și acum ziua când am fost anunțată: mă întorceam de la meditații pentru olimpiada de chimie și l-am văzut cum tata ieșea din casă și l-am întrebat încotro pleacă. El mi-a răspuns: „Mă duc să cumpăr un tort, tu pleci în America”. Efectiv, din acel punct, viața mea s-a schimbat. Anul de liceu în Statele Unite mi-a deschis o lume cu o gândire liberă, oportunități de dezvoltare personală și am devenit parte a unei incredibile familii gazdă. Copila de 8 ani din mine și-a îndeplinit visul: a văzut Statuia Libertății. În clasa 12-a am obținut locul II la olimpiada republicană, limba engleză, am absolvit liceul, deși aveam mai multe opțiuni, am hotărât să studiez la Universitatea de Stat, facultatea Contabilitate și Bănci. Între timp, familia gazdă din State, căreia îi sunt profund recunoscătoare, m-a sprijinit să mă întorc, să fac facultatea și după cinci ani, am absolvit Western Michigan University, specialitățile contabilitate și economie. În perioada studenției am avut câteva stagii de practica în urma cărora am fost angajată. Iar după ce l-am întâlnit pe soțul meu, cum spun americanii: „The rest is history” (adică restul vine de la sine).
— Ce a fost cel mai dificil pentru tine la începutul acestei schimbări atât de mari?
— Experiența din liceu a fost foarte diferită de experiența de la universitate. Cu siguranță vârsta își spunea rolul, însă și nivelul meu de autocunoaștere și a circumstanțelor în care eram se schimbase. Așadar, la 17 ani mi-a fost dificil să plec din America, și la 20 de ani mi-a fost greu să plec din Moldova, deși asta mi-am dorit cel mai mult.
— Cum ai descoperit compania Stryker și ce te-a atras la această firmă?
— În timpul universității am făcut câteva stagii de practică: două la Stryker, o companie listată în indicele bursier S&P 500, de echipamente și implanturi medicale, și la prestigioasa companie de audit Deloitte. Ultima mi-a oferit sponsorizare de muncă și a fost o alegere strategică de a-mi aprofunda cunoștințele în contabilitate pentru ca mai târziu, după 5 ani, să revin la Stryker și să îmi construiesc actuala carieră. La Stryker sunt de mai bine de 9 ani, iar dinamica mediului în care lucrez și cresc, împreună cu cultura pe care echipa de leadership o creează, sunt principalele aspecte care m-au atras și care continuă să mă impresioneze.
— Cum a fost procesul de integrare profesională în Stryker, o companie atât de mare și complexă?
— În Statele Unite stagiile de practică joacă un rol esențial în integrarea profesională, mai ales în companiile mari. De fapt, ele reprezintă adesea un proces de recrutare: obții un stagiu de trei luni în perioada universității, îți demonstrezi abilitățile și interesul pentru o carieră pe termen lung, iar dacă totul decurge bine, primești o ofertă de angajare. În cazul meu, am primit oferta de la Deloitte cu un an înainte de absolvire, iar experiențele și relațiile acumulate în timpul stagiilor la Stryker au fost decisive pentru a mă întoarce acolo ulterior. Modul în care eu privesc integrarea profesională — fie într-o companie nouă, fie atunci când schimb rolul în aceeași organizație — este structurat pe etape: 30–60–90 de zile, 6 luni și 1 an. Este important ca o companie să aibă un program de onboarding bine gândit pentru primele săptămâni, însă la fel de important este ca fiecare angajat să își creeze propria strategie de integrare, pentru a evita anxietatea excesivă și, mai ales, pentru a-și permite să revină în postura de a fi din nou „elev”.
— Care sunt principalele tale responsabilități în comunicarea internă și cum te asiguri că mesajele ajung clar și eficient la angajați?
— În funcția pe care o dețin, comunicarea internă față de partenerii și echipele pe care le reprezint este una dintre responsabilități. În general, în companii dinamice mereu există multe schimbări. Astăzi, noi toți suntem copleșiți atât de informație, cât și de cerințele, care vin din diferite direcții, ceea ce diluează atenția noastră. Și atunci managementul schimbării este un proces necesar pentru a redirecționa atenția tuturor către o direcție nouă. Eu sunt meticuloasă în acest proces și întotdeauna încep cu audiența, unde sunt ei în această curbă a schimbării, care este mesajul, din partea cui trebuie să vină acest mesaj – este important să știm cum să influențăm fără autoritate, în ce mod trebuie să fie comunicat mesajul – fie ședință, e-mail, poate training, care e planul de comunicare, inclusiv frecvența, metodele de a obține feedback după schimbare ș.a. Cu cât mai bine planifici această strategie și te mai consulți cu mentori, parteneri pentru feedback, cu atât oferi spațiu pentru a putea corecta anumite lucruri în cazul în care apar surprize.
— Cum reușești să contribui la crearea unui climat pozitiv și motivant în cadrul unei companii mari, cu mii de angajați?
— Atunci când o zi are 24 de ore si mai mult de o treime din aceasta o petrecem cu oamenii de la serviciu, este imperativ să formăm un spațiu de colaborare, înțelegere, acceptare și de investire în talent. Acestea pot fi obținute prin inițiative mari, însă și prin străduința fiecăruia. Și vorbesc de lucruri simple pe care toți pot să le facă precum: a aprecia meritele unui angajat și să includă managerul în câmpul CC al email-ului; a oferi și a primi feedback, a deveni mentor pentru cei începători; a dedica câteva minute din discuții pentru a întreba cum merg lucrurile; a investi în „team building” și a discuta despre lucruri nu neapărat de business. Nu întotdeauna totul este perfect, iar acest lucru necesită efort și consecvență. În timp, când toți adoptă un mod de gândire în care ne întrebăm nu ce primim, dar ce oferim, toți avem de câștigat.
Despre viața personală și echilibrul dintre muncă și familie
— Știm că ești soția unui dirijor. Cum reușești să echilibrezi viața profesională solicitantă cu viața de familie?
— Într-adevăr eu si soțul meu, Andrew, avem cariere solicitante și foarte diferite. Însă de 7 ani cea mai importantă prioritate pentru noi a devenit Theo, fiul nostru. Deși avem o rutină săptămânală, există perioade cu ritm diferit și atunci facem anumite planuri în prealabil, dacă știm că urmează schimbări, uneori sunt anumite oportunități pe care trebuie să le refuzăm sau discutăm dacă avem unele angajamente care necesită ajutor din partea celuilalt. Până la urmă, este un parteneriat bazat pe dragoste, încredere si comunicare. Cred că este mai mult o integrare decât echilibru.
— Ce înseamnă pentru tine să fii parteneră de viață a unui artist, un dirijor, și cum influențează acest lucru rutina ta zilnică?
— Eu nu știu dacă vreodată m-am gândit la sintagma „partenera unui artist sau dirijor” și asta mai mult pentru că pentru mine Andrew este o personalitate, cu siguranță definit de arta pe care o profesează, și în același timp un om cu o multitudine de calități extraordinare cu care mi-am ales să îmi petrec restul vieții împreună.
— Care sunt cele mai frumoase lecții pe care le-ai învățat de la soțul tău și cum le aplici în viața ta profesională?
— Noi zilnic învățăm unul de la celălalt. Probabil cea mai importantă, dar și cea mai dificilă lecție este aceea a compromisului. Având un spirit competitiv, la început îmi era greu să accept anumite lucruri, însă cu timpul am înțeles că, de fapt, toți avem de câștigat. Această lecție o aplic și la serviciu.
— Ai vreun mesaj pentru tinerii din Ungheni care visează să facă carieră peste hotare sau în domenii competitive?
— Fiți curioși, citiți despre lumea pe care doriți să o cuceriți, apreciați-vă dascălii și părinții, depuneți efort dublu atunci când eșuați și în clipe de disperare, demonstrați curaj de la copilul din voi care cu naivitate și-a pus un vis.
Legătura cu rădăcinile și impresiile despre Moldova
— Cum reușești să păstrezi legătura cu rădăcinile tale din Moldova, în ciuda distanței și a vieții agitate din SUA?
— În afară de comunicare prin diferite tehnologii, eu, pur și simplu, vin acasă. Eu asta îmi doresc, eu fac asta o prioritate și eu planific ca asta să se întâmple cel puțin o dată pe an.
— Ce locuri sau tradiții din Moldova ți-au rămas cele mai dragi și în ce fel le păstrezi sau le aduci aproape în viața ta de zi cu zi?
— Eu mi-am petrecut o mare parte din copilăria mea în nordul Moldovei, de unde vine tatăl meu, în satul Tabani. Acolo împreună cu verișorii și fratele meu am avut o copilărie extrem de fericită. Bunicii mei, foști profesori, abia așteptau să ne petrecem vara la ei. Acolo am învățat multe despre vânzarea bobocilor la bazar, culesul fructelor și când acestea se coc, la curățenia de vară din casă sau cositul de iarbă pentru animale. Deși bunicii mei nu mai sunt, amintirile pe care le am sunt trăiri la care revin cu drag aproape în fiecare zi.
— Soțul tău a avut ocazia să viziteze Moldova. Cum i s-a părut țara noastră și ce impresii a adus acasă?
— Andrew vine în Moldova deja de mai bine de 10 ani. Rămâne impresionat de ospitalitatea oamenilor, de mâncarea noastră și de schimbările pe care împreună le-am observat aici.
— A existat vreun aspect al culturii sau peisajelor din Moldova care l-a impresionat în mod special?
— Sunt mai multe, însă, de obicei, traseul pe care noi venim de la aeroport este pe la Nisporeni. Codrii, colinele și valea Prutului sunt excepționale în oricare anotimp.
— Cum crezi că poate Moldova să își păstreze și să își promoveze identitatea culturală în fața generațiilor din diasporă?
— Fiecare dintre noi reprezintă Moldova și, prin urmare, este necesar să fim dedicați individual acestei promisiuni și să înțelegem cât de importantă este pentru identitatea noastră în lume. Știu că există multe comunități în care diaspora organizează diferite activități și festivaluri, cu sprijinul unor organizații și sponsori din Moldova. Ar fi frumos să investim în deschiderea de centre culturale în străinătate, care să ofere școli parțiale în limba română pentru copiii diasporei, să dezvoltăm mai multe programe de schimb de experiență, în care copiii diasporei să revină acasă la tabere de vară sau alte activități, iar copiii din Moldova să fie invitați să participe la activități în țările în care este concentrată diaspora. Atâta timp cât suntem uniți ca popor, indiferent unde ne aflăm, și ne dorim o prezență mondială, putem păstra și promova valorile noastre culturale.
