Scriu aceste rânduri cu două zile înainte de turul doi al alegerilor prezidenţiale care, indiferent de rezultat, nu va uni societatea noastră aşa cum spune unul dintre candidaţi. Nu sunt candidat, dar întotdeauna am dorit foarte mult anume acest lucru – unirea societăţii. Mi se părea că dacă am fi un singur popor, dacă politicienii nu ar jongla cu deosebirea lingvistică dintre noi (şi numai cu ea) de mult, împreună, am fi putut obţine ceva.
Şi dacă rezultatele alegerilor prezidenţiale sunt aşa cum au fost prognozate, nu trebuie să învinuim alegătorii care se uită cică spre răsărit, visează să-şi întoarcă tinereţea, să aibă pâine de 20 de bani şi cârnaţ de 2,60 ruble. Prea multe s-au adunat în această alegere. În primul rând, politica din ultimele decenii, când aceşti oameni, în temei vorbitori de limbă rusă, s-au simţit de prisos, inutili, care nu înţeleg nimic. Dintr-o dată aceşti oameni s-au pomenit vinovaţi de toate: de ocupaţia din 1940, de dezlănţuirea războiului, de foametea din 1947, de represiunile din 1946 şi 1949, de colectivizare, de politica actuală a Rusiei şi de multe-multe altele. Se pare că până şi de faptul că unii moldoveni nicidecum nu vor să se considere români.
Înţelegeţi, toate acestea continuă un sfert de secol şi capătul nu se vede, nu se simte. Înţelegeţi, de 25 de ani în privinţa unei părţi a cetăţenilor nu se schimbă nimic Fiecare neisprăvit şi ratat se străduie să lovească în cel care nu vorbeşte cum vrea el şi nu se gândeşte cum îi place lui, în majoritatea cazurilor afirmându-se cel puţin în felul acesta. Şi acestora care merg, chipurile, întorcând capul în urmă, nu le rămâne nimic de făcut decât să-şi apere dreptul cel puţin prin acest protest în speranţa să se regăsească din nou.
Doamna firavă care s-a încăierat cu bărbaţi versaţi în politică – toţi cunosc preţul politicii noastre – are acest punct care încălzeşte sufletul străinei printre ai săi. Sunt gata numai pentru aceasta să-i dau votul meu regretând în suflet şi compătimind că nu poate răspunde la grosolănie şi bădărănie. În plus, nu mă lasă să mă uit înapoi şi să plâng după trecutul sovietic nepoţii mei. Cel mai mare cu tot sufletul e pentru o Moldovă europeană înfloritoare şi nu pleacă din ţară – cu toate că bunica uneori îi şopteşte la ureche – promovează tinerii care de asemenea nu doresc să-şi lase casa – cine va avea grijă atunci de ea? Aşa că punând buletinul în urnă mă voi strădui să nu dau greş, mă voi gândi la viitorul copiilor şi nepoţilor mei pe care nu-i paşte soarta alolingvilor.
