Oamenii deseori ne roagă să povestim despre o anumită persoană inteligentă, bună, interesantă și suntem bucuroși să le îndeplinim doleanța. Astăzi le vom face cunoștință cititorilor cu ofițerul urmărire penală la Inspectoratul de Poliție Ungheni, Sergiu Ciobanu, un tânăr sincer, zâmbitor, foarte simpatic.
— De unde veniți?
— M-am născut în Milești, Nisporeni. Când aveam 2 ani, familia s-a mutat la Chișinău și după 10 ani – la Ungheni. Tatăl meu este polițist, sora mea – la fel. Am absolvit liceul „Gheorghe Asachi” și am fost admis la Academia „Ștefan cel Mare”.
— Ați avut de făcut o alegere – să deveniți doctor ori s-a știut din timp – polițist?
— M-am confruntat cu o alegere, pentru că mama e lucrător în domeniul sănătății, iar tata e polițist, în general, am decis să urmez calea tatălui meu, deși la început m-am gândit să devin doctor, dar am reușit să intru la secția bugetară a Academiei de Poliție, unde m-am și dus să învăț, ca părinții să nu cheltuiască bani cu mine, în plus, îmi plăcea uniforma (zâmbește).
— Aveți o soră?
— E cu un an mai tânără decât mine și după ce eu am învățat un an, ea a decis să devină polițist, cică, tu, tata și mama – părinții anterior au lucrat la penitenciarul Pruncul – sunteți polițiști, oare eu n-am să pot? A hotărât să meargă și ea la academie.
— Cum ați devenit anchetator?
— În primul an, am studiat disciplinele generale, iar în al doilea an am făcut deja specializarea, și, fiind unul dintre cei mai buni studenți, mi s-a propus investigarea crimelor economice. Din 300 de studenți, am fost selectați 10. Până în anul IV am studiat acest domeniu. După absolvire, puteam să lucrez în poliția economică în mai multe raioane. Dar la acel moment mă căsătorisem deja, la Ungheni, cu ajutorul părinților, cumpărasem un apartament, așa că am decis să vin aici și să lucrez în poliție, în orice funcție.
— Povestiți despre soție. Unde v-ați întâlnit?
— După clasa a XI-a, am fost ultima oară la tabăra din Rădeni, acolo am văzut-o și după aceea ne-am întâlnit șapte ani. Ea e din Zăzulenii Vechi. Nu pot să explic cum dintre toate fetele am văzut-o doar pe ea. A absolvit Colegiul Ecologic din Chișinău, a intrat la secția fără frecvență a Academiei de Studii Economice și s-a dus să lucreze ca psihopedagog – la această specialitate a făcut masteratul la USEM. Am făcut și eu masteratul în drept penal, un an și jumătate m-am dus la ore de trei ori pe săptămână.
— Ce vi s-a oferit aici?
— Când am făcut la Ungheni ultimul stagiu, șef al secției urmărire penală era domnul Vrănescu, atunci el mi-a propus să lucrez în secția sa. Până am absolvit Academia, el a devenit șeful Inspectoratului de Poliție, dar propunerea i-a rămas în vigoare și am venit în această secție ca tânăr specialist.
— Lumea nu întotdeauna vorbește de bine oamenii legii. Vă simțiți jignit?
— Mă jignește, cu toate că această opinie există de mult timp. Desigur, nu suntem ideali și facem totul pentru a ridica imaginea ofițerilor de poliție la un nivel superior. Sunt sigur că, prin faptele noastre, vom dovedi că merităm respect. Dar și societatea ar trebui să înțeleagă că fără suportul ei nu vom putea descoperi toate crimele, căci acum sunt destul de mulți oameni indiferenți care refuză să facă declarații, să ajute. Conceptul de democrație la noi este perceput adesea ca anarhie, permisivitate.
— Vă amintiți primul dosar?
— Bineînțeles. A fost inițiat în conformitate cu articolul 264 prim – conducere a unui mijloc de transport în stare avansată de ebrietate. El plângea că are doi copii și cu mașina câștigă bani. Dar legea este lege, cred că m-a înțeles, pentru că acum ne întâlnim adesea și el întotdeauna îmi mulțumește, a obținut deja permisul de conducere.
— În filme, anchetatorii lucrează cu diverse versiuni: poate e așa, poate e altfel.
— Fiecare caz este individual. Dacă vorbim despre un omor, se studiază cercul de cunoștințe, relațiile, dacă e un furt – analizăm situația din teritoriu, informațiile despre foștii condamnați și criminalitatea juvenilă.
— Aveți timp pentru familie?
— Găsesc, deși suntem în exercițiul funcțiunii 24 de ore. Nu prea mult timp îmi rămâne pentru familie. Am o fiică, care în câteva săptămâni împlinește un an. Dacă reușim, ieșim în natură. Pentru suflet? Fotbalul, care mi-a plăcut de la 13 ani, fac sport cu colegii mei, cu atât mai mult când eram la academie.
— Sunteți gata să lucrați la poliție toată viața?
— Acum, reușesc cumva să întind salariul, deși este dificil să întreții familia, noroc că părinții ne ajută. Dacă nu se schimbă nimic, atunci… vorbim deja cu soția, ne gândim.
