Presa, internetul e plin de știri și poze cu pachete, care, recunosc, sunt voluminoase, pline cu ceva. Cei care le oferă spun că e mâncare, că sunt produse pentru igienă, că sunt jucării. Câte și mai câte, toate bune la casa omului. Mai ales când acel om trăiește într-o sărăcie lucie, concluzie făcută după acele imagini.
Reportaje din acestea am văzut și până la pandemie și era atâta sărăcie că fără să vrei empatizezi cu ei, te face să te urnești de pe canapeaua confortabilă și să umpli și tu o sacoșă sau poate chiar două și să le dărui din puținul tău material de care dispui și cel mai mult să le dai speranța că nu sunt singuri pe această lume, pe acest pământ.
Generozitatea și solidaritatea care o trăiești în acele momente dispare ca prin neant exact când ajungi în pragul casei lor. Aici, o mamă a trei copii, toți ca niște ulcele, în sens că sunt unul după altul și de care ar trebui să aibă grijă ca ochii din cap, stă și…bea cu un bărbat la masă. Ea e cu ochii vineți, pumnul e încă vizibil pe fața ei, care cândva a fost diafană. Acel care aseară a lovit-o fără milă, azi o sărută și rânjește la tine ca un tâmp cu o gură știrbă că știe că o mai duce într-o veselie o perioadă până vine altul care îi mai aduce vreun pachet cu mâncare sau orice altceva care îl va duce la schimb pentru o „bășică” (sticlă de plastic) cu vin. Ea e fericită, că, vezi, Doamne el o iubește. Rămâi cu un gust amar, fiindcă îți dai seama că nu de un asemenea ajutor are nevoie biata femeie, bieții copii. Ei au nevoie că tu să-i iei de mână, să-i scoți din casa, care se ruinează așa ca visurile lor, și să le arăți că mai există altă viață, care e altfel decât cea cu lovituri, decât cea cu păhărele și cea care numai iubire nu e.
Acest caz despre care v-am vorbit mai sus e din experiența mea și de atunci militez pentru centrele de plasament mamă-copil ca femeile să vadă o altă viață în care liniștea și iubirea au o altă față.
