Azi vom sta de vorbă cu Gheorghe Carp, conducătorul clubului de şah din Costuleni, candidat de maeştri ai sportului şi un om foarte interesant.
— Se apropie Ziua Internaţională a Femeilor. Ce atitudine aveţi faţă de această sărbătoare?
— Pozitivă. Doar femeile sunt mamele, soţiile şi fiicele noastre, noi le iubim şi le stimăm. — Îi veţi cumpăra soţiei un cadou?
— Desigur, fie şi unul mic, dar voi cumpăra în semn de atenţie, neapărat voi face acest lucru.
— Sunteţi costulenean?
— Sunt cetirenean. În anul 1965, după armată, am fost trimis la lucru la şcoala medie Costuleni care se deschisese recent. Am predat fizica, matematica, desenul liniar, tractorul.
— Până la armată ce a fost?
— Am studiat la universitate fizica şi bazele producerii. Ce anume? Prelucrarea metalului, lemnului, cartonului şi aşa mai departe, tot ceea ce se predă în şcoală.
— În secolul tehnologiilor informaţionale avem nevoie de educaţia tehnologică, aşa cum se predă ea azi?
— Cred că oricum e nevoie, fie şi facultativ, doar nimănui nu-i vor împiedica nişte deprinderi noi.
— Aveţi un nume rar. De unde provine?
— Probabil, de la denumirea tribului carpilor, care trăiau pe teritoriul României, există un râu cu această denumire, munţii Carpaţi, arborele carpen. Acest nume se întâlneşte şi în Costuleni, şi în Cetireni, chiar într-o grupă cu mine la universitate a învăţat un băiat cu numele Carp, el era din Cahul.
— Continuatorii neamului vor păstra numele Carp?
— Am doi feciori care vor duce numele mai departe, fiecare dintre ei are o fiică şi un fiu.
— De jumătate de veac trăiţi în Costuleni. Soţia e din acest sat?
— Nu, ea e din Ţâghira, am făcut cunoştinţă la Costuleni, ea fusese trimisă să lucreze la şcoala de aici.
— De şah aţi fost pasionat toată viaţa?
— Când învăţam în clasa a VIII-a am văzut cum doi profesori jucau şah, mi s-a trezit interesul, am început să joc cu încetul. În anii de studenţie am continuat această ocupaţie plăcută.
— Mi se pare că şahul nu vi se potriveşte după temperament.
— Şi dacă? E foarte benefic, îmi ajută să mă concentrez, să nu mă grăbesc când iau o decizie, să ştiu a analiza.
— Cândva aţi cântat în cor.
— Aşa este. La noi era un cor minunat, eu cântam în el. Era ansamblu de dansatori şi eu dansam, numai în fanfară n-am cântat, cu toate că în satul nostru erau două. Acum mi-a rămas doar şahul, deci nu în zadar în tinereţe mă gândeam că voi ieşi la pensie şi voi avea cu ce să mă ocup.
— Când aţi început să practicaţi şahul în mod serios?
— Cândva în republică erau oameni interesaţi de dezvoltarea lui, se organizau turnee prin corespondenţă în ediţiile pentru copii. Fiul meu cel mic odată a devenit campion al republicii la rezolvarea problemelor – ei au învăţat a juca prin clasa IV-V. După victoria lui am început să mă interesez mai mult de şah, mă abonam la ediţiile periodice, cumpăram literatură – acum am o bibliotecă bogată. Conduceam cercul de la casa pionierilor, participam cu elevii la competiţii, cu timpul am crescut şi eu, am devenit candidat de maeştri.
— Iar clubul de şah?
— Am participat la proiect un an şi n-am câştigat, al doilea an am reuşit, am primit bani, am cumpărat seturi, ceasuri. Apoi am organizat primul turneu, atunci el nu era încă republican. Ce-i drept, nu în condiţiile pe care le avem azi în club.
— Copiii practică cu plăcere şahul?
— Desigur, eu chiar ştiu cum ar putea fi trezit interesul lor – de participat cât mai mult la turnee. E o plăcere pentru cei care ocupă locuri premiante, iar ceilalţi muncesc pentru a le cuceri.
— Putem spune că satul în care cel mai mult se practică şahul e Costuleniul?
— Putem afirma acest lucru cu siguranţă. În plus, el e practicat la Petreşti, datorită profesorului de matematică Iurie Tănas. În oraşul Corneşti e meritul lui Nicolae Zmievschi. De Ungheni nu mai zic. În mod organizat mai mult nu se ocupă nicăieri. Cu regret.
