Este fericit acel om, care are pe lume părinți și e copilul lor, chiar și atunci când este matur. El se consideră mai bogat și mai protejat, atunci când dă de un necaz.
La fel de mare este bucuria și norocul unui părinte, atunci când are copii, pe care și-i dorește fericiți și împliniți. Apare fireasca întrebare, îi iubim oare îndeajuns pe cei care ne-au dat viață și care ne-au stat la căpătâi? Dar așa cum fiecare om e unic, dăruiește atât cât iubește. Fiecare e unic în felul său, unul e înalt, frumos și deștept, altul e mai scund, dar cu un temperament și o voință de viață de invidiat. Fiecare din noi se naște cu personalitatea sa, care pe parcursul vieții trece prin schimbări generate de factorii ce ne înconjoară.
La formarea unei personalități pe parcursul vieții contribuie mai mulți actori, dar cei mai importanți sunt părinții. Aflându-ne lângă ei ne simțim mai în siguranță, tot ei ne învață să facem bine în viață, să fim buni cu cei din jur. Desprinși mai apoi de ei, urcăm sau coborâm treptele succesului ori insuccesului, cădem și ne ridicăm din nou.
E bine atunci când povețile lor dau roade, însă e regretabil atunci când ne considerăm atotștiutori și călcăm pe greble sau ne lovim de impedimente. Nu rareori părinții ne spuneau: „O să vezi și tu când o să fii părinte și doar atunci vei înțelege zbaterea prin care trece el”.
Ca să înțelegem situația prin care trec astăzi unii părinți, trebuie să privim nu doar prezentul, dar și trecutul lor, căci, precum spunea Andrian Păunescu în versurile cântecului „Rugă”, interpretat de Ștefan Hrușcă, „Au plătit cu viața lor ale fiilor erori”.
Sunt fericiți și împliniți acei părinți care sunt respectați, în special, atunci când ajung în toamna vieții. Realitatea, însă astăzi devine alta în cazul în care unii copii pleacă din necesitate în țări străine pentru a îngriji de alți bătrâni neputincioși, iar pe ai lor îi lasă în grija altora sau, mai rău, în voia sorții.
Astăzi mai putem vedea părinți privind în zare dacă vine cineva să le deschidă poarta sau să le aline dorul. Este de datoria noastră să-i iubim, să-i ocrotim, să-i protejăm, căci altfel ne vom regăsi în melodia Mariei Dragomiroiu „Nu lăsați pe drum părinții, c-o să ne blesteme sfinții”.
