Recent, am revenit dintr-o deplasare de serviciu în România, vizita fiind organizată pentru jurnaliştii de investigaţie, de Fundaţia Friedrich Naumann pentru Libertate, cu suportul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei. Timp de o săptămână am străbătut ţara vecină, am vizitat redacţii şi instituţii publice, încercând să aflăm ce ne leagă şi ce ne diferenţiază. De la jurnalismul de investigaţie, presă, cazurile de corupţie dezvăluite opiniei publice, interacţiunea cu instituţiile publice, accesul la informaţii, până la discuţii despre salarii, infrastructură, atitudinea civică.
Unii ar spune că sunt nişte constatări arhicunoscute, vorbind despre asemănările sau deosebirile dintre aceste două ţări vecine, în timp ce aproape fiecare dintre moldoveni a mers vreodată la Bucureşti. Dacă nu în vizită, atunci cel mai probabil să îşi perfecteze careva acte. Totuşi nu pot să nu îmi împărtăşesc opiniile. Mai ales că acum, la început de an, obişnuim să ne trasăm noi idei şi planuri pe care urmează să le realizăm.
Aş fi vrut ca fiecare dintre noi să îşi revizuiască atitudinea pe care o are faţă de sine şi faţă de aproapele său. Dacă dai peste cineva, neintenţionat, să îţi ceri scuze. Să zâmbeşti chiar şi celui pe care nu îl cunoşti. Dacă ai mâncat o bomboană, hârtia să o arunci în coşul cu gunoi. Dacă cineva îţi cere ajutor, găseşte timp! Cel puţin aceste particularităţi le-am observat la români. Desigur, au şi ei pădurea lor cu uscături, peste una am dat şi eu, chiar în aeroport. Dar n-aş vrea să îi acord prea mult spaţiu în povestirea mea, pentru că nu merită.
Am călătorit mult cu microbuzul de la Bucureşti până la Sibiu şi înapoi spre Republica Moldova. Am trecut prin sate tradiţionale şi oraşe istorice. Îşi construiesc şi acolo oamenii case, garaje, magazii, dar nicăieri n-am văzut să fie depozitat materialul de construcţie la poartă sau sub garduri. Probabil, rigorile europene i-au educat că aşa nu se poate. La noi însă tot ce încurcă în curte este scos după gard. Nu e frumos, nici bine, nici comod.
N-am văzut palate. Adică, ele sunt, doar că nu atâtea câte au fost ridicate la noi, în cea mai săracă ţară din Europa. În Sibiu, de exemplu, casele sunt cam toate la fel, mici, îngrijite, fără garduri de trei metri şi un milion de statuete în curte. Probabil, la ei bunăstarea are alte măsurători. În schimb toate clădirile istorice sunt într-o stare foarte bună.
Dacă tot am ajuns în Sibiu, vreau să zic că oraşul a avut şi are autoritate austriacă. Wikipedia.org notează că din 1692, odată cu creşterea influenţei austriece, Sibiul devine capitala Transilvaniei. Aceasta este o perioadă înfloritoare a oraşului, când au fost înălţate mai multe construcţii reprezentative. Printre localnici am întâlnit mulţi vorbitori de germană şi la şcoală se studiază aceasta limbă, aşa cum se studiază la noi rusa. Aceştia însă cunosc bine şi limba română, iar influenţa străină nu o simt, pentru că nemţii, austriecii investesc în infrastructura oraşului.
Să încheiem povestirea vorbind şi despre drumuri. O, da! Ei au drumuri foarte bune. Chiar şi prin munţi, serpentinele sunt uşor de străbătut, nu te hurducă. E mult mai plăcut să admiri peisajele prin fereastra microbuzului, pentru că nu rişti să ţi se taie respiraţia sau să ţi se amestece măruntaiele în prima groapă în care dai. Aici deja se simte influenţa Uniunii Europene, care a dat fonduri şi pentru reabilitarea drumurilor din România.
Aş vrea să cred că 2017, anul Cocoşului de foc, se anunţă a fi unul bun, al prosperităţii, dreptăţii, unul plin de satisfacţii şi pentru ţara noastră, chiar dacă 2016, an electoral, a finalizat dezolant. Cu toţii avem anumite aşteptări faţă de noi, faţă de evenimentele care urmează să se producă. Să devenim mai buni, să schimbăm lucrurile spre bine şi, de ce nu, să ne mai uităm cum trăiesc vecinii şi să le preluăm practicile bune.
La mulţi ani, dragi cititori!
