Interesant, cât costă un detector de minciuni? Cred că nouă, ziariştilor, chiar ne-ar trebui unul, dar să fie portativ şi să lucreze la distanţă, adică, să putem separa adevărul de minciună după ce am discutat cu interlocutorul, bunăoară, la telefon. Deseori, după ce vorbesc cu unii funcţionari sau persoane cu funcţii de răspundere, simt nevoie să îmi spăl mâinile. Mi se face silă după ce aud unele răspunsuri, spuse aşa, de dragul unor declaraţii pentru presă. Doar după ce funcţionarul amabil a răspuns la întrebare, nicidecum nu poţi să îl învinuieşti că îngrădeşte accesul la informare, iar instituţia în care lucrează nu este transparentă. Cât de corect e răspunsul lui, cât de sincer a fost în declaraţii, deja este o altă chestie, care ţine de bunul simţ al fiecăruia dintre ei. Iată aici de minune ar prinde bine detectorul de minciuni. Dar şi fără el ne-am deprins deja să deosebim uşor notele false din vocile lor, dar nu ai altă ieşire: îi asculţi, îţi speli mâinile şi scrii ceea ce ai auzit şi ai notat.
În ultmul timp, aleşii locali, mai precis, unii din cei mai versaţi, s-au învăţat să dea răspunsuri frumoase. Atât de dulce sună vocea lor, că uneori, chiar şi dânşii cred în ceea ce ne spun.
De-ar şti o altă stimată persoană publică, cât de încântată sunt atunci, când de fiecare dată, îmi mulţumeşte pentru întrebarea adresată şi spiritul meu de observaţie! Încă nu am avut curajul, dar cândva, cu vreo ocazie, totuşi am să-l întreb: oare ne crede atât de naivi şi nu s-a săturat să facă din minciună o profesie?
Altul însă ne spune că întrebarea este bună, ca în câteva secunde de răgaz să compună răspunsul potrivit. Trucuri psihologice, pe care de mult le-am însuşit şi care ne amuză, la un ceai sau o cafea cu colegele.
Răsfoiesc ziarul de la începutul anului şi fac o analiză: am abordat diferite teme – lacul Delia fără stăpân, scurgerile de apă pluviale de pe străzile Decebal şi Ştefan cel Mare, câini ai străzii, parcări personalizate pe terenuri publice, apeduct nefinalizat ş.a. Şi în toate cazurile declaraţii frumoase ale funcţionarilor şi că toate neajunsurile vor fi înlăturate, problemele soluţionate. Mai ţineţi minte sfârşitul poveştilor populare? Aşa şi cu intervievaţii mei, după ce au dat răspunsul, uneori foarte convingător pentru ei, parcă mai lipseşte ceva – să rostească solemn finalul: ”…şi m-am urcat pe o şa şi v-am spus povestea aşa”.
