De mult voiam să vorbesc cu acest tânăr care, după câțiva ani de muncă ca bucătar într-un restaurant din capitala nordică a Rusiei, s-a întors în Moldova. Voiam să știu cum s-au născut doi bucătari în familia unor dansatori talentați din Ungheni. Cineva poate s-a priceput că este vorba despre Roman Pricladov – ironic, taciturn, original.
— Cum s-a născut un bucătar într-o familie de dansatori? Cine a transmis aceste gene?
— Probabil, a fost o întâmplare. Genele? Întrebarea cred că ar trebui adresată celor care se ocupă de gene, mie îmi este greu să răspund, sunt departe de genetică.
— Ești departe de genetică, dar oricum ai moștenit ceva de la mama căreia îi semeni la exterior, de la tata? Probabil, ai vrut, n-ai vrut, dar oricum ai dansat.
— Da, am dansat, am jucat, ca tatăl meu, șah, dar toate acestea au rămas la nivel de amator.
— Când ai simțit dorința sau ai hotărât, ca fratele mai mare, să fii bucătar?
— Sunt o persoană creativă. Spuneți că trebuie să deschid parantezele? De exemplu, trebuie să faci ceva și abordezi acest lucru creativ, indiferent ce este. Nu faci ceva așa, pur și simplu, ci te străduiești să creezi, uneori din nimic, și nu numai că trebuie să pui în mișcare mâinile, ci și sufletul. Nu, nu pot să spun că îmi place totul și nici nu poate să-mi placă, nici nu vreau să mă apuc de orice lucru.
— Iar arta culinară?
— Ce ține de bucătărie, dacă este necesar, voi face. Am înțeles despre abordarea creativă față de lucru după 30 de ani, atunci totul a devenit mai mult sau mai puțin clar. Înainte de asta? Înainte jucau hormonii (fie în glumă, fie în serios zice interlocutorul zâmbind). Nu pot spune că munca de bucătar e cea mai bună din ceea ce am făcut. Cu același succes puteam să mă ocup de alte lucruri interesante. Dacă e să fiu sincer, m-am cam săturat de bucătărie și nu vreau să mă întorc acolo. Deși nu e vorba de bucătărie, ci despre mine. Vorbiți despre bucătărie, despre arta culinară, dar cred că eu am trecut deja de asta. Nu, nu am „creat” tot ce este posibil, m-am săturat pur și simplu.
— Dacă te-ai săturat de bucătărie, înseamnă că ai decis să te ocupi…
— … încă nu am decis ce să fac. Cu ce aș dori să mă ocup? De vreun gen de artă, ce anume nu știu încă. Nu, nu dans, nu pictură, nu construcții. Acolo sunt destui și fără mine.
— Ai o criză a vârstei medii? Vreau din nou să întreb despre arta culinară. Ai pășit pe urmele fratelui mai mare și ai plecat la el, la Sankt-Petersburg?
— Valeri e aparte și eu aparte, el nu a influențat asupra mea. Probabil, am plecat să mă regăsesc. Am lucrat acolo mai mult de 10 ani și am lăsat acolo nu numai acești ani, ci jumătate din mine (îl privesc cu mirare, fără să-mi dau seama dacă băiatul glumește din nou).
— De ce ai plecat de acolo?
— Au fost mulți factori… M-am săturat de vremea de acolo, iar aici era casa, părinții, o vară lungă. Ba nu, o iarnă scurtă (încearcă de-l înțelege). Ce îmi place? Îmi place să trăiesc, deși acum m-aș afla parcă la o răscruce de drum, pentru că nu vreau să mă întorc în bucătărie, unde trebuie să muncesc 10-12 ore. Ai venit la lucru și tot acolo s-a încheiat ziua ta. Din anumite motive acest lucru a început să nu mă satisfacă. Alții? Poate că nu au ajuns încă la asta. Nu, nu m-am dezamăgit de artă culinară, cu atât mai mult cu cât așa și nu am învățat să fac plăcinte și sarmale. Ce pot, ce-mi place? Îmi place să fac ceva deosebit, îmi place să gătesc pentru mama mea – întotdeauna fac asta cu mare plăcere. Iar „deosebit” înseamnă ceva mic, neobișnuit și foarte gustos și în el este ceva al meu, chiar și o parte a sufletului.
— Ce-i place mamei sau ea mănâncă tot ce gătește fiul ei?
— Mama nu mănâncă orice, la mâncare este capricioasă. Cel mai mult îi place peștele – sărat, fiert, prăjit. A fost la restaurantul unde lucrez și m-am străduit să o servesc cu ceva gustos. Îmi place să gătesc și acasă pentru ea. Gătesc și pentru mine – sandvișuri, mai ales la sfârșit de săptămână. Acum aș mânca un steak medium.
— Poate pur și simplu ești băiatul mamei cel alintat, uite cu câtă dragoste te privește.
— În copilărie n-am fost prea răsfățați, tata era aspru cu noi. Cred că toți tații sunt severi și serioși. Mama? Mama ne alinta, care mamă nu-ți alintă copiii?
— Îmi imaginez cum le sucești fetelor capul cu alegoriile tale.
— Nu le sucesc dacă încă nu sunt căsătorit. Credeți că nu mă însor pentru că știu prea multe? A ști prea multe e nivelul lui Dumnezeu, deci un om de rând nu trebuie să știe prea multe.
— Poate o persoană de vârsta ta să regrete ceva?
— Cineva, poate, dar eu… nu. Totul merge așa cum trebuie să fie.
