În Italia presa tot titrează despre un copil, care a fost răpit chiar din braţele mamei sale. Ştirile de acolo au fost preluate şi de mass-media de la noi şi cea din România.
Istoria aceasta ar părea că ţine de domeniul fantasticului, că aşa ceva se poate întâmpla doar într-un film de acţiune: „Patru bărbați într-o dubă neagră. Trei dintre ei coboară, în timp ce al patrulea rămâne la volan. Doi dintre ei au atacat o tânără de 25 de ani, în timp ce al treilea i-a răpit fiul de cinci ani, cu care mergea la școală în fiecare dimineață. S-au urcat din nou în dubă și au plecat în viteză, în sunetul țipetelor disperate ale mamei” (Sursa: jurnalul.ro). Ulterior s-a descoperit că micuţul a fost furat chiar de tatăl său. Prin ceea ce trece compatrioata noastră (mama e moldoveancă) nu mai e film e realitatea dură, o realitate care te zdrobeşte şi te frânge, fiindcă nu e pentru prima oară când copilul trece prin clipe de coşmar: „Băiatul s-a născut în România, din relația dintre Alexandra și partenerul ei, Bogdan, care s-a destrămat curând. După ce s-au despărțit, femeia s-a întors la părinții ei din Moldova și a refuzat să accepte încercările fostului ei partener de a se împăca. Acesta i-a dat însă de urmă și a mers după ea în Republica Moldova. Bogdan i-a câștigat încrederea, dar, de îndată ce a rămas singur cu fiul său, a fugit și l-a luat cu el. La vremea respectivă, a fost nevoie de opt luni pentru a-l găsi la București: în timpul intervenției poliției, tatăl a amenințat că se aruncă de pe acoperișul casei sale cu fiul său în brațe. Copilul s-a întors teafăr în brațele mamei sale, iar judecătorii bucureșteni au emis un ordin de protecție” (Sursa:jurnalul.ro). O poveste cu lacrimi şi sânge, care te face să te cutremuri toată.
O altă istorie încă mai teribilă decât prima este cea a unui micuţ de doar 2 ani, care a fost ucis de către propria mamă. De 9 ori a înfipt cuţitul în trupul firav cea care i-a dat viaţă. Motivul? Că ea nu ar fi suportat despărţirea de copil. În urma pronunţării divorţului, copilul ar fi trebuit să rămână în grija tatălui.
Am scris aceste istorii teribile şi cu un subiect mai de temut decât orice film de groază doar ca să stăm un pic să medităm, să ne punem serios întrebările: unde ne îndreptăm ca societate, ce fel de educaţie dăm copiilor noştri? Și tot la fel de serios să căutăm răspunsuri ca să le punem în practică. În caz contrar, riscăm să devenim o societate în care violenţa va deveni o normalitate. Sper doar că nu e prea târziu.
