Totul în viață se întâmplă cu un motiv. Orice pas sau gest cred că îți este îndreptat exact într-o direcție anumită.
Am fost la Sărbătoarea Fagului. Un eveniment frumos și în care participanții s-au străduit să arate și să fie totul bine. Dar un moment m-a lăsat mască – o plăcintă aruncată sub un scaun, chiar la câțiva pași de masa unde era expoziția culinară. Nu am rămas până atunci când s-a strâns tot de pe teritoriu ca să văd cât gunoi s-a făcut sau s-a lăsat în urmă, însă plăcinta aceea mi-a fost de ajuns.
A reprezentat o privire de ansamblu a felului de cum o parte dintre noi își educă copiii. Recunosc că și piciul meu a mai avut episoade din acestea când nu-i plăcea mâncarea și o arunca. O luam de jos și îi explicam, poate prea dur, că în lumea aceasta sau chiar în imediata noastră apropiere sunt copii care nu au ce mânca, îi spuneam că dacă nu îți place, nu o arunca, las-o pe masă pur și simplu. Așa de fiecare dată îi repet, pentru că repetiția este mama învățăturii. Astfel, va ști că nu poți arunca o bucată de pâine, când străbunicii tăi au suferit din cauza foamei.
De fiecare dată când văd o bucată de pâine aruncată pe stradă, îmi aduc aminte de bunica mea, care îmi povestea cât de greu le-a fost în acea perioadă. Mâncau colăcei de nalbă sau fierbeau rădăcini de troscot și se considerau fericiți dacă aveau și așa ceva la masă. Îl văd pe un bătrân profesor din Ungheni, care plângea și îmi spunea: „Domniță, eu și acum strâng fiecare fărâmitură de pâine. Doamne ferește să treceți prin foamete așa cum am trecut noi!”. Citesc din mărturiile altor moldoveni: „Pe timpul foametei eu aveam 8-9 ani. Eram atât de slab, cu pântece mare, ca de păianjen… Mâncam lobodă și… cam atât. Norocul nostru că aveam o văcuță și beam și lapte din când în când. Tata a fost de câteva ori în Ucraina, pe la niște fabrici de zahăr, și aducea borhot pe care îl amestecam cu verdeață și-l fierbeam. Și cu toate că eram rupți de foame, îmbucam anevoie terciul cela, deoarece grozav de neplăcut mai era la gust. […] Tata era lemnar și noi, cât el tăia cu ferestrăul, strângeam rumegușul și mama sclipuia din el ceva de-ale gurii. Despre gust nu vă mai spun, cred că vă închipuiți cum era… Pe urmă statul a început a da câte oleacă de făină de soia, făceam o mămăligă din ea, nici azi n-o pot uita.” (Gheorghe Tomașenco, Ruseni, Edineț „Cartea Foametei”, Larisa Turea).
p
Chiar dacă specialiștii în psihanaliză susțin că datorită foametei am fost educați într-o manieră în care nu aveam prea mari aspirații, suficient e să avem pace și ce mânca, nu mai cerem dreptate, cultură și democrație, eu nu sunt de acord. Dacă avem repsectul mâinii ce a frământat acel aluat pentru plăcintă, avem respectul pentru agricultorul care a lucrat pâmântul pentru a crește grâul și cel al morarului, atunci nu suntem pierduți ca nație, vom ști să ne cerem și drepturile la o viață decentă.
