Editorialul de azi e despre cititori. Da, despre voi, cei care ne puneţi note. Uneori mai bune, alteori mai rele. Că, na, mai greşim şi noi, pentru că suntem oameni ca şi voi!
Din start vreau să vă spun că vă respect, pentru că fiecare în parte e o personalitate unică în felul ei, vă respect părerea argumentată, dar nu am să înghit afirmaţii ale domniilor voastre că noi în ziar am alcătui, cu sensul de a inventa.
Am fost învinuiți că am alcătui ştiri, probleme chiar din localităţile voastre ca să avem ce scrie, publica. Noi suntem bucuroşi să scriem despre faptul că e bine în satul cutare, că e foarte bine în celălalt, însă prea multele probleme care există acoperă acea brumă de pozitivism ce se mai întâmplă în societatea moldovenească. În consecință, mai mult citiți în ziar despre probleme și durerile de cap ale voastre, ale noastre (că noi, jurnaliștii, suntem tot cetățeni ca și voi). Unele le sesizăm singuri, alteori cititorii care trăiesc în mijlocul lor și pe pielea lor ni le semnalează.
Am să mă opresc un pic la aceştia din urmă, fiindcă cei care au afirmat că noi am alcătui articole fără să dorească au lovit în semenul lor. Și vă spun de ce. Ei vin la redacţie mânaţi de ultima speranţă, se leagă de acel material şi chiar de jurnalist ca fiind ultima şansă de soluţionare a situației nu prea plăcute prin care le e dat să treacă.
Aceşti oameni nu se tem să bată la uşa vreunui responsabil. Lor le este lehamite de acum de „Lungeste, Doamne, boala pân’ s-o coace poama!”, adică de promisiunile care nu se mai realizează, frică de răspunsul pe care îl vor primi sau mai rău – de indiferenţa acestuia sau de superioritatea pe care acesta o afişează. Acești obijduiți știu că nici ziarul și nici ziaristul nu le vor rezolva problema, însă măcar își varsă amarul.
Voi, acei care ne învinuiți pe noi, de fapt, îi învinuiți pe ei. Prea bine cunoașteți că mulți dintre cei care constituie autoritatea publică locală admit că este problema și încă mai puțini sunt dintre ei că o discută cu cei care o semnalează și o rezolvă. Dar, vă place, nu știu din care motive, să credeți în iluzii optice. Asta până vă ciocniți voi înșivă cu nepăsarea. Și începeți să bateți la uși, care rămân închise de multe ori, în speranța ca măcar cineva să vă audă.
