Anul 2002, un septembrie deosebit de frumos. Aşa cum numai în Moldova poate fi septembrie, pe pragul unei instituţii de învăţământ superior din ţara noastră am cunoscut-o pe cea care avea să-mi fie colegă pentru patru ani de facultate şi prietenă pentru toată viaţa.
Nu e genul de prietenie în care ne întâlnim în toată ziua la cafele şi ne mai povestim ce ni se mai întâmplă în viaţă. Ne vedem foarte rar. De când am dat licenţa (2006) ne-am văzut maxim de vreo 5 ori. De vreo 3 ori cât încă a fost în ţară şi de două ori de când e stabilită cu traiul în ţara unde visul (american) poate deveni realitate. Ea e în SUA, eu în Moldova.
S-ar fi părut că distanţa, faptul că nu avem posibilitatea să ne vedem des să ştirbească din prietenie, însă, spre marea mea fericire, prietenia noastră rezistă, fiindcă „adevărata prietenie rezistă timpului, distanței și tăcerii” (Isabel Allende). Anume acest citat buna mea prietenă mi l-a explicat prin fapte. Fizic nu poate fi lângă mine şi nici eu lângă ea, dar grija, atunci când trecem printr-un moment mai dificil din viaţă, sau să ne bucurăm la un eveniment frumos din vieţile uneia dintre noi, miile de kilometri dintre noi sunt doar un pas. Nu ne scriem în fiecare zi, dar ştim că suntem una pentru alta, atunci când avem nevoie şi trăim la intensitate maximă clipele când ne revedem, pentru că Ioana Pârvulesc spunea că “Te bucuri întotdeauna când îţi revezi un prieten, după orice interval de timp: minute, ore sau ani. Dacă nu te bucuri, nu e prietenie”.
În scurta vacanţă de primăvară pe care am avut-o în aprilie am revăzut-o pe D. O revedere scurtă, unora dintr-o parte li s-ar părea chiar foarte scurtă. Pentru noi a fost enorm. O îmbrăţişare care a vorbit mai mult decât toate cuvintele din univers. A fost de parcă ne-am despărţit ieri, fiindcă „prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu e prietenie” mai susţine Ioana Pârvulescu.
D. e acel om care nu lasă să te înfrângă toate ploile și toate vânturile, te ține în brațe şi îţi arată cu degetul atunci când calci pe greblă. E omul care nu te lasă să crezi că problema nu are soluţie, ştie când expresia “sunt bine” e, de fapt, un munte de durere, de teamă sau de gol sufletesc. E omul care îţi recomandă cele mai bune cărţi.
Elena Rotaru scria, şi regăsesc în rândurile sale descrisă prietenia care mă leagă de D., “Este picătura de divin care își face timp chiar și când ceasul propriu ticăie a întârziere, care te așează mereu în viața sa pe locurile din față, te face prioritatea lui indiferent de ce, de cum, de cât de greu. Te ține în brațele grijii sale chiar dacă atunci i se petrec mai multe, mai rele, mai intense sau mai fericite. Îți ascunde uneori vârtejul de sub tâmple doar pentru a nu te încărca pe tine și adeseori tace când meriți cuvinte multe și ușor neplăcute. Toate astea doar pentru tine și fără un interes anume, în afara faptului de a-ți fi bine, și liniște, și lin, și mai simplu, și logic, și mai plăcut, și fără de greutatea pe care uneori viața ți-o adaugă cinic la ceea ce ai de dus”.
