În zorii acelei dimineți înnorate, Veronica se trezi cu un nod în stomac și un fior rece al temerii îi străbătu întregul trup. Era încă prea devreme, iar liniștea mohorâtă a casei mici, cu pereții crăpați și tavanul scorojit, părea să fie una cu suferința și greutățile familiei ei – mama, bunica și cei doi frați ai ei. Într-o cameră întunecoasă, Veronica dormea alături de frații ei, pe un pat de lemn, iar la marginea lui, bunicuța lor, un izvor de povești și amintiri. Pășind cu picioarele goale pe podeaua de lemn care scârțâia, simțea cum frigul de afară îi pătrunde prin fiecare por. Dar nu frigul îi îngheța inima, ci gândurile care o asaltau, precum furtuna care amenința să doboare copacii bătrâni din curte. Mama iar era nevoită să gândească o soluție ca să le pună ceva pe masă. Ultima oară își vânduse inelul de la tata. Mama lor, era o siluetă mică și slăbită, care încerca să aducă puțină căldură în acea „oază” a nevoii.
Și totuși, în ciuda greutăților pe care familia le înfrunta, Veronica avea speranță. În fiecare dimineață, ea își îndrepta pașii către școală, cu gândul ferm că datorită faptului că va învăța bine ea va reuși să depășească toate problemele. Învăța cu ardoare, iar cărțile îi erau prieteni credincioși în lupta sa împotriva nevoii.
Dar, într-o dimineață posomorâtă, soarele pare să-și fi pierdut razele chiar și pentru ea. Ploaia cădea greu, ca o povară adusă din ceruri, iar umbrele de gri se prelingeau pe străzile orașului, ca un blestem al destinului. Veronica s-a împiedicat și a căzut. Și-a rupt singura pereche de încălțăminte pe care o avea, dar și-a continuat drumul. Știa că iar va fi supusă tachinărilor, însă în acea zi vorbele de batjocură ale colegilor parcă erau mai tăioase, o loveau mai tare decât ploaia de afară.
În spatele râsetelor și al glumelor proaste, inima ei se sfâșia în tăcere, iar lacrimile îi înnodau gâtul, ca niște labe ascuțite de durere. Când nu mai putu să le îndure, se ridică în picioare și fugi, cu ochii înecați în lacrimi, către singurul refugiu pe care-l mai găsea – toaleta școlii.
Acolo, în întunericul claustrofobic al cabinei, Veronica își lăsă sufletul să plângă, să țipe, să se zbată în furtuna sufletului ei sfâșiat de durere. Își simțea fiecare respirație ca pe o sabie înfiptă în piept, iar singurătatea îi era singurul tovarăș al clipei deznădăjduite.
Veronica se simțea copleșită de umilință și rușine. Privindu-și haina udă și încălțămintea ruptă, simțea cum inima îi este strivită de durere și neputință. Însă, în acel moment de vulnerabilitate, o voce blândă și familiară se apropie de ea. Era doamna profesoară de română, dna. Marinela, care îi pusese mâna pe umăr în semn de compasiune. „Veronica, să știi că ești o fată curajoasă și demnă de toată admirația. Nu lăsa cuvintele rele ale altora să-ți întunece zilele. Ești mai puternică decât îți închipui și merită să fii mândră de tine însăți”, spuse ea cu un zâmbet încurajator. Cu lacrimile încă șiroindu-i pe obraji, Veronica își ridică privirea și întâlni privirea caldă a doamnei profesoare. În ochii ei găsi un strop de speranță și înțelegere, iar aceasta îi dădu curaj să se ridice din nou. „Mulțumesc, doamnă profesoară”, șopti Veronica cu emoție în glas.
În acel moment, Veronica realiză că nu este singură și că există oameni care o înțeleg și o sprijină. Cu inima plină de recunoștință, ea se întoarse în clasă, hotărâtă să nu se lase pradă batjocorii colegilor, să nu-i lase să îi rănească sufletul și să își continue drumul cu demnitate.
În pauza următoare, când Veronica se pregătea să plece acasă, o mână caldă se întinse către ea. Era prietena ei cea mai bună, Ana, care îi zâmbi încurajator. „Hai, Veronica, mergem împreună acasă. Nu ești singură și nu vei fi niciodată. Suntem o echipă și ne vom susține întotdeauna una pe cealaltă”, spuse ea cu hotărâre. Cu inima plină de recunoștință față de prietena ei și față de doamna Marinela, Veronica simți cum speranța începe să strălucească din nou în sufletul ei. În acel moment, înțelese că nu este întotdeauna important ce spune lumea despre tine, ci cum te percepi tu însuți și cum alegi să te ridici în fața vitregiilor vieții.
Specialiștii recomandă în cazul în care te confrunți cu o situație de bullying:
1. Caută sprijin: Vorbește cu un adult de încredere, cum ar fi un părinte, un profesor sau un consilier școlar. Este important să împărtășești ceea ce experimentezi cu cineva care te poate ajuta.
2. Păstrează o comunicare deschisă: Discută deschis și sincer cu cei apropiați despre ce se întâmplă. Uneori, doar vorbind despre ceea ce trăiești poate aduce un sentiment de ușurare.
3. Stabilește limite și spune NU abuzurilor: Învață să îți exprimi punctele de vedere și să spui ferm „NU” comportamentelor abuzive. Este important să îți aperi limitele și să îți faci cunoscut dreptul la respect și siguranță.
4. Consolidează-ți încrederea în tine: Concentrează-te pe lucrurile care îți aduc bucurie și îți sporesc încrederea în tine. Participă la activități care îți plac și te fac să te simți bine.
5. Învață tehnici de gestionare a stresului și a conflictelor: Identifică tehnici care te pot ajuta să te calmezi și să faci față situațiilor tensionate sau conflictuale, cum ar fi respirația profundă sau meditația.
6. Ia în considerare terapia: Terapia poate oferi un spațiu sigur în care poți explora și procesa experiențele traumatice și să înveți strategii pentru a face față stresului și anxietății.
7. Nu rămâne singur: Încearcă să nu te izolezi. Caută să îți menții relațiile sociale sănătoase cu persoanele care te susțin și te încurajează.
8. Informează-ți autoritățile competente: Dacă situația de bullying este severă sau continuă, poți lua în considerare informarea autorităților școlare sau a altor organizații relevante pentru a obține ajutor și suport suplimentar.
