La Ungheni s-a desfășurat recent Săptămâna Raională a Voluntariatului. O săptămână în care au avut loc evenimente de promovare a voluntariatului. Am fost invitată și eu la unul din ele ca să povestesc despre experiența mea de voluntar. Din păcate, nu am putut participa, dar voi profita de oportunitatea pe care mi-o oferă rubrica „Unghiul de veghe” pentru a v-o relata.
Deci, povestea mea începe prin anul 2006, mai bine zis sfârșitul lui. Să vă spun sincer, aveam doar idei vagi despre ce e voluntariatul. Eu asociam mereu acest cuvânt cu „război” și în special cu conflictul din 1992. Atunci am auzit foarte des utilizându-se acest termen. Și în conștiința mea s-a format o definiție neformală că voluntarii sunt acei oameni, care se duc de bună voie să lupte cu baionete, puști sau orice altă armă. Recunosc că nu e prea frumoasă sau are culori deosebit de vii această asociere. Dar, dacă te gândești mai bine, într-adevăr voluntarii sunt cei care aleg să se înroleze într-o luptă pentru ceva sau cineva. E exact așa ca într-un război, doar că fără uniforme și fără gloanțe șuierând pe la urechi. E o luptă inegală uneori, alteori nici nu știi cine e inamicul.
Acești oameni luptă cu stereotipurile, luptă cu persoanele care sunt indiferente pâna în măduva oaselor, luptă cu propriile sentimente, uneori luptă cu propria familie. E dificil să-i faci pe oameni să înțeleagă că tu câștigi enorm ajutându-i pe cei mai triști și sărmani, că singurul profit e acel mulțumesc din suflet, acel zâmbet timid, acea speranță din ochii care au cunoscut tristețea în culorile ei cele mai sumbre.
Îmi aduc foarte bine aminte când am început să gust și eu cu adevărat din pâinea voluntariatului. Era toamna, prin noiembrie, mi se pare, am plecat să facem poze unor copii și tineri cu nevoi speciale pentru un eveniment public de colectare de fonduri pentru persoanele țintuite la pat. Atunci am trăit cu adevărat sentimentul de solidaritate, generozitate și empatie. Am învățat o adevărată lecție de viață și de iubire. Într-o familie era o fată de 18 ani, țintuită la pat, nu vedea, nu auzea, nu mergea, doar cu simțul olfactiv foarte dezvoltat, putea distinge dacă în camera ei a intrat cineva străin. Părinții ei erau foarte fericiți că am venit la ei, adică la ea în ospeție. Nu doreau daruri multe. Ei așteptau ca cineva să le deschidă ușa și să-i întrebe ce face fetița lor iubită și adorată. O purtau în brațe ca pe o prințesă și o tratau asemeni. Nu am văzut în tot comportamentul lor să o compătimească, o tratau de la egal la egal, ca și cum era perfect sănătoasă. Și doar când am ieșit în curte mamei au început sa-i curgă lacrimile. Curgeau fără oprire. În ele se regăsea întreaga durere ce a trăit-o și o trăiește în fiecare clipă, dorința de a-și vedea fata mergând și recunoștința că cineva i-a deschis ușa. Aveam impresia că în ființa ei se dă o întreagă luptă între speranță și deznădejde.
Toate activitățile de voluntariat trebuie să fie trecute prin suflet, să crezi foarte mult într-un final fericit, trebuie să uiți pentru o clipă de persoana ta ca să îți reușească să învingi indiferența. Dacă nu nu o faci, atunci nu te poți numi voluntar, ești un om care are un interes sau material, sau financiar ori cauți să-ti faci publicitate pe seama unor oameni care au cunoscut cu adevărat durerea lipsurilor.
Voluntariatul e mai mult decât un hobby, e un stil de viață, e ceea ce numim emoție, empatie, solidaritate, omenie, generozitate, tot ceea ce este bun și frumos într-o făptură omenească.
