După instaurarea orânduirii sovietice pe teritoriul dintre Prut și Nistru și după anexarea lui la imperiul sovietic în vara anului 1940, soarta basarabenilor își schimbă traiectoria. Iată povestea unei vieți spulberate, care a urmat drumul lung al nedreptății și al gerului cumplit din gulagurile sovietice. Ungheneanca Ana Bulgaru a fost deportată împreună cu mama Anastasia, și fratele Alexandru. Și-a început a depăna amintirile cu nostalgie și durere, privind la albumul de fotografii, care îi amintește de coșmarul trăit în Siberia.
S-au pomenit lipsiți de cele mai elementare condiții de trai, au cunoscut o lume nouă plină de greutăți. Au îndurat foame și au luptat pentru a ajunge acasă.
— Cine au fost părinţii dvs. și care sunt rădăcinile lor?
— Tatăl meu, Timoșa, a fost om gospodar și înțelept, reușind să ajungă primar în satul de baștină, Condrătești. Cu multă dăruire de sine și trudă a agonisit avere timp de 20 de ani, datorită mamei care a știut să mențină echilibrul în familie.
— Vă mai amintiţi acele clipe de coşmar când părinţilor li s-a spus că vor fi deportaţi?
— Au venit noaptea un cumătru din sat și un căpitan. Pe la ora 3.00, îi arestează pe tata și pe fratele meu Alexandru, care era născut în 1921 și care venise acasă de la Bălți, unde studia muzica. Alt frate, Tudor, se afla în România. Mama simțise că o să ne ridice și era îngrijorată, tatăl încerca să-i convingă că este o greșeală și că trebuie să rămână acasă, pentru că are familie, gospodărie. La Cornești ne-au despărțit de tata, iar mai târziu auzisem că a fost împușcat. Ne-au urcat în vagoane pentru vite, mama îmi povestea mai târziu că era foarte cald, nu ne dădeau mâncare, se întâmpla să dormim lângă un om decedat, unii se îmbolnăveau, pentru că pur și simplu nu rezistau. Mama spunea că eu încă nu împlinisem 2 ani.
— Cum era viaţa de acolo?
— La început am locuit într-un sătuc cu câteva case, mama se ducea la lucru, eu rămâneam singură. Am trăit în bordei, era umed și frig, de aceea ne îmbolnăveam des. Ne mâncau păduchii, mergeau pe pereți, iar noi îi omoram cu gaz lampant. Pe mama vroiau s-o judece pentru că nu plătea impozitul în lapte şi ouă. Am cerşit de la vârsta de 4 ani. Deseori aduceam acasă chiar coji de cartofi, pe care le fierbeam şi le mâncam. Primăvara adunam cartofi înghețați de pe câmp, iar mama cocea din ei turte. Ştiţi, chiar erau gustoase. Prăjeam ovăz, sămânța de in o fierbeam și o mâncam, din in făceam și ulei. Moldovenii care erau gospodari în satul lor de baştină, peste noapte s-au trezit într-o mizerie de nedescris. Abia când eram în clasa a treia, ne-am mutat cu traiul în baracă, pentru că se eliberase câteva locuri. Atunci cumpărasem o vacă, aveam găini și încercam să supraviețuim. Când am mai crescut, lucram în câmp toată vara, în caz contrar erau amendaţi părinții. Moldovenii i-au învățat pe cei din sat să construiască sobe, femeile începuseră să le lipească cu lut. Cine a fost harnic acasă și printre străini era muncitor. Și în aceste condiții în fiecare zi trebuia să plătim impozit, numit ”gospodarovka”. Ne-a fost foarte greu, deseori, când mama mă trimitea să duc laptele, fetele rusoaice îmi aruncau în căldare gunoi, țărână, iar eu mă întorceam acasă plângând, când mă vedea, mama plângea și ea. Fratele a început să lucreze pe tractor în sovhoz. Ne era foarte greu și trist că ne-au despărțit de tata. Dacă era și el cu noi, ne-ar fi fost mai ușor
— Ce vă vorbea mama despre Moldova?
— Mama ne spunea mereu că rușii ne obijduiesc, că suntem dușmani și se întreba ce rău le-a făcut. Îmi cânta cântece de jale, romanțe, chiar mi-au trimis din Moldova cântecele lui Gicu Petrescu. Rușii nu înțelegeau ce cântăm noi, se amuzau pe seama noastră. Eu eram încrezută că într-o zi voi ajunge acasă.
— Cum aţi revenit în Moldova?
— Mergeam la școală, acolo nu se permitea să vorbim în limba noastră, doar în rusă, mă ocupam cu baschetul și în una din zile trebuia să mergem la competiție în Tomsk. Aveam 17 ani, mama mi-a cusut la haină un buzunar și mi-a dat bani, mi-a zis, când voi ajunge în oraș să iau trenul spre Moldova. Fratele își făcea griji că mă lasă singură, însă eu am răspuns dârz că nu îmi este frică și că voi ajunge neapărat acasă. M-am urcat în tren şi m-am apropiat de nişte persoane care vorbeau limba română. Aşa am ajuns acasă, pe pământul părinților mei. Pe mama au eliberat-o în 1962.
— Cu ce vă mândriţi acum?
— Ne-a fost tare greu de la început. M-am căsătorit, am construit casă, am lucrat 40 de ani ca soră medicală în Cetireni. Acum am patru copii frumoși, două fete și doi băieți, pe toți i-am îndrumat să învețe, iar rezultatul este pe măsura așteptărilor mele. Fetele au îmbrățișat profesia de medic, una activează în România, iar cealaltă în Ungheni, băieții sunt ingineri. Vreau ca în țară să fie pace și cei de la guvernare să scape de toată roșeața ce ne înconjoară. Deși sunt în etate, consider că viitorul Moldovei este în Europa, mai aproape de civilizație.
