Un vis frumos, o iluzie sau poate doar o altă viață… Nu știu cum să numesc tot ce mi s-a întâmplat până a ajunge aici. Acum, când doar amintirea a rămas din stările de bine, așteptările, speranțele și însăși viața în toată plinătatea ei.
Doar amintire a rămas din mine, cea care nu știa de unde vine și încotro se îndreaptă, mereu visătoare, pe timpul când unica grijă era ziua de azi.
Din copilăria mea frumoasă, deși modestă, în care îmi purtam visele despletite, alergând desculță pe câmpiile natale, de unde se vedea atât de bine viitorul. Acolo unde înșiram primele versuri, culese din albul norilor, inocența ierbii și fluturii primelor iubiri.
Eforturile constante pe care le făceam pentru a reuși.
Încăpățânarea cu care am râvnit să studiez, să evoluez, să descopăr.
După studiile colegiale am optat pentru facultatea de economie, în paralel lucrând în calitate de cercetător stagiar în psihopedagogie, ceea ce m-a făcut să îndrăgesc acest domeniu, iar mai apoi, mai hotărâtă ca niciodată, să nu scap nici o virgulă în întocmirea cererii de înmatriculare la masterat în Psihologie și Științele Educației, pe care, tot cu drag, l-am absolvit în 2013.
Cu șapte ani de experiență în spate, practicați cu plăcere ca colaborator al USM, am dat mai apoi prioritate vieții personale.
În același an, împreună cu soțul, am întemeiat o familie, privind amândoi înainte cu încredere, dorințe și scopuri comune. Mi-a fost alături în fiecare moment, așa cum este până în prezent.
Și întrucât își avea serviciul în oraș, ne-am mutat cu traiul aici și așa, pe neobservate, am intrat în următoarea etapă a evoluției mele – maternitatea. Cea care mi-a schimbat viziuni, mi-a trezit instincte și m-a făcut să descopăr cel mai profund limbaj – cel al iubirii necondiționate. Cea care mi-a devenit pasiune, slăbiciune, dar și ocupație principală de 8 ani încoace și pentru totdeauna.
Dar cât timp este pentru totdeauna? Uneori, durează doar o secundă.
O secundă a fost cea care mi-a decis viitorul, cea care a ruinat tot ce construisem, m-a aruncat de pe culmile fericirii, direct în valea plângerii. Care mi-a luat realitatea promițătoare, viața armonioasă în care strigam euforic „oprește-te, clipă, ești minunată!”, în care eram cea mai împlinită mamă, sorbind iubire din trei perechi frumoși de ochișori, ca trei picături de rouă. Cei care îmi făceau prezentul, îmi colorau viața, îmi umpleau sufletul… cei pe care îi ocroteam cu iubire și dedicație. Prin ei trăiam, ferm convinsă că vom fi mereu împreună, neprevăzând nici pentru o clipă că putea fi altfel.
Într-o zi obișnuită de octombrie, căruia îi iubeam coloritul, plutind fără griji ca o frunză arămie în vânt, am mers în vizită la părinți, ca de multe alte ori. Nimic nu prevedea dezastrul ce avea să se întâmple. Întorcându-ne acasă, pe drumul binecunoscut, un moment de neatenție a unui șofer, s-a transformat în drama existenței noastre. Acolo s-a rupt firul… Viața s-a cutremurat și s-a împărțit asemeni unor plăci tectonice ce se despart una de alta. S-a transformat într-un film alb-negru cu scenariu de groază. Evenimentele s-au derulat asemeni unui vis urât, din care tot așteptam să ne trezim… dar următoarea dimineață n-a adus decât prima zi din restul vieții. O viață marcată și condamnată definitiv la suferință. A venit ca o avalanșă de durere, neputință, agonie, zbucium, paturi de spital, procese… Din apogeul trăirilor în ascensiune în care ne aflam, ne-am pomenit brusc luați de curentul nefericirii, lipsindu-ne de perspectiva de a mai cunoaște vreodată fericirea. Pentru că cea dintâi condiție a fericirii este liniștea sufletului.
Iar din acel moment, mi-am pierdut total liniștea, echilibrul și toată lumea s-a năruit în jurul meu. M-am lăsat dusă de val și am plutit doar din inerție.
M-am ridicat din ruine și am renăscut ca pasărea Phoenix din propria cenușă. Doar că, am rămas ancorată acolo, în acea secundă, și de atunci doar acolo stau, de frică să n-o las singură în trecut, ca să nu se rătăcească în istorie, un omuleț special, cu care fiecare celulă îmi era împletită. Cea, a cărui nume, de-acum îl poartă orice inspirație și expirație a mea – Alexandra. Cea care va rămâne mereu în copilărie, drăgălașă, pură și plină de viață. Mai mult decât un simplu copil. Atât de prezentă, atât de vie, atât de indispensabilă. Chipul ei angelic ce mi-a rămas imprimat pe retină, cu duioasa ei gropiță din obraz. Un izvor de dragoste necondiționată, înțelepciune și sens. Afecțiunea. Felul ei de a fi unic. Prin el mai trăiește iubirea. Slăbiciunea și dependența mea, pentru că ea, probabil, e tot ce mi s-a întâmplat mai frumos în viață.
Viața de care am fost privată, căci pentru mine tot ce s-a întâmplat de-atunci încolo e doar o simplă trecere a timpului, cu care nu pot să mă identific, n-o pot accepta și nici n-o pot duce. Pe fundalul acestei vieți s-a instalat disperarea, furia, zbuciumul și o inimă greu întristată.
Am avut momente când pur și simplu îmi doream să evadez din viața asta nedreaptă, momente când am fost înconjurată de oameni, și deși mulți îmi spuneam că sunt mereu în gândul lor – momente când m-am simțit singură și neiubită. Poate că asta și m-a determinat să rămân. Nu am vrut să mai simtă nimeni acest sentiment. Mai ales copiii mei.
Fetița mai mare – Vladislava, care a rămas incompletă, a pierdut o soră, o prietenă, o parteneră de joacă. A pierdut un suflet geamăn, pe care putea să-l învețe multe lucruri, deși, de atunci nu a exclus-o nici pentru o clipă din viața ei. O păstrează iluzoriu în sufletul ei naiv, dar o văd cu ochii triști și semința deznădejdii în suflet.
Vladimir cel mic, atât de frumos o cheamă, iar lipsa ei îi lasă o amprentă de neliniște și frustrări în suflețelul lui care atât de devreme i-a cunoscut tăcerea.
Dragii de ei, loviți de soartă. Nu aș fi vrut să ajungă să spună, într-o zi, că pentru cineva am fost gata să mor, iar pentru ei n-am fost în stare nici măcar să trăiesc.
Deși, în imaginația mea, totuși am murit atunci, sufletește, a rămas doar o umbră, o anexă a acestor copiii, a soțului, a mamei. Căci este o binecuvântare să-i faci fericiți pe ceilalți în ciuda greutăților propriei existențe. A trăi pentru alții chiar e o lege a naturii. Așa cum soarele strălucește pentru toți, iar florile își răspândesc mirosul tuturor. Doar că pentru această șansă voi plăti scump, voi plăti o viață întreagă, cu dor și suferință interminabilă. Nu mai exist, nu am suflet/A rămas o carcasă bolnavă/Ciuruită de gloanțe/Zdrențuită de câini/Sunt pământ în două cu sânge/Care încă mai plânge…
Cu asta am rămas, cu iubirea lor, altfel ar fi fost imposibil să rezist. E posibil să trăiești fără iubire, doar atunci când nu ai știut nimic de ea. Dar, personal, am cunoscut-o în toate formele ei. Iar a iubi înseamnă a fi vulnerabil. Orice ai iubi, inima îți devine fragilă și se frânge ușor. Iar rănile sunt locul pe unde intră lumina în suflet.
Dar, din momentul când steaua mi-a apus nu mai găsesc lumină. Mă simt atât de pustie, încât dacă sufletul meu ar putea vorbi, cred că ar urla încontinuu. Mă simt străină și pentru mine însumi. Mă doare tăcerea, strigarea și nerăspunsul.
Și, deși sunt profund dezamăgită de tot ce nu a mers în direcția în care părea că merge, deși nu percep nicidecum viața așa cum mi s-a dat, cred că instinctiv încă lupt. Căci sufletul știe întotdeauna ce să facă pentru a se vindeca, provocarea e să liniștim mintea. Să nu opunem rezistență, să oprim lupta. E o luptă în care nu există nici învins și nici învingător. Corpu-mi „inteligent” vrea să recâștige control asupra mea, asupra emoțiilor și comportamentelor, își ia momente de respiro, momente în care gândurile curg în versuri, transformând emoțiile în cuvinte, ce se aștern neliniștite pe foaia albă. Cred că altfel aș lua-o razna. De la atâtea gânduri, întrebări retorice, remușcări, regrete, dezamăgiri.
Deși nu m-a preocupat niciodată această latură a existenței noastre, acum am început să caut explicații, răspunsuri. Să mă raportez altfel la divinitate. Căci e ușor să spui așa a vrut Dumnezeu, când de la tine n-a vrut nimic. Iar ceea ce a vrut de la mine, cred că e maxim pentru un om.
Tot asta m-a făcut să fiu sceptică, să înțeleg că credința e doar în mintea noastră, nu este decât iubirea și bunătatea de care dăm dovadă, dar, straniu, că tot ea ne ghidează viața și ne ajută să evoluăm.
Raiul și iadul sunt și ele aici. Adevăratul iad este despărțirea veșnică de cei pe care prea puțin am apucat să-i iubim.
Cu toții credem că viața noastră, nicidecum, nu poate fi doar o existență absurdă destinată unei morți inevitabile. Suntem convinși că viețuirea pe pământ nu este întâmplătoare, că există un Dumnezeu care așează lucrurile într-o anumită ordine, în funcție de ascultarea pe care i-o arătăm. Ar fi greu de trăit cu convingerea care arată lucrurile în adevărul lor derutant.
Paradoxul existenței noastre pe pământ constă în faptul că viața, de fapt, nu are nici un sens, iar fiecare din noi găsește unul.
Or, viața pe pământ nu este un test, o repetiție sau un preludiu al paradisului. Această viață este unicul lucru pe care îl avem. Viața se întâmplă întotdeauna în prezent și nicăieri în altă parte. Iar Dumnezeu nu este judecătorul suprem care face ordine în lucruri, de fapt, nu duce nimeni nici o evidență, suntem liberi arbitri.
Iar oamenii au puterea incredibilă de a depăși orice. Pentru că nu există scurtături și nu putem păcăli viața. Iar atunci când lumea îmi spune că sunt puternică, eu sunt singura care neg faptul.
Se spune că fără întuneric nu vei vedea niciodată stelele. Sper din suflet că cuiva i-a reușit asta. Eu nu pot vedea decât un abis. Un neant. O viață împresurată cu nenorociri. Privirile compasive ale oamenilor. O realitate deformată. O colivie a suferinței în care plâng dar și iubesc dincolo de toate infiniturile.
Tot ce nu te doboară dintr-odată, te doboară lent… Totuși, atât cât voi fi, mă voi zbate să schimb tot ce îmi stă în puteri, pentru a-mi crea impresia că nu sunt complet neputincioasă. Mi-aș dori ca oamenii să recunoască imprevizibilitatea vieții, să manifeste empatie, mi-aș dori să le transmit trăiri, emoții prin versurile proprii, și, de ce nu, o carte unde să prindă viață gândurile care locuiesc în perna mea.
Și pentru că știu că vor apărea întrebări referitor la celălalt șofer… cred că fiecare om poartă în sufletul lui o poveste. Nu ne putem grăbi să-l judecăm, până nu i-o citim. Nimeni nu se poate întoarce în timp să o ia de la capăt, dar oricine poate să înceapă acum să-și creeze un alt sfârșit. Și cel mai bun leac spre vindecare este iertarea. Iertarea ca un privilegiu personal, nu ca o favoare pentru cel iertat. Dânsul va răspunde în fața legii.
