Trăim timpuri când nimic nu poţi realiza dacă nu cânţi osanale unui partid, nu i-ai învăţat pe de rost imnul, dacă n-ai cravată, rochie verde, albastră, roşie sau azurie. Ce contează că te-ai spetit şi ai făcut o facultate, două, trei, dacă nu eşti cu cine trebuie. N-ai decât să-ţi faci drum în lumea mare.
Asistăm la împărţirea puterii în stat. Un minister e al partidului cutare, o structură de stat a trecut la un alt partid. Aceeaşi situaţie e şi la nivel de raion. Tremură scaunele multor şefi, ba chiar şi lacrimile au început să curgă, mutările se fac ca pe tabla de şah. Dacă ieri erai liberal-democrat, azi eşti deja liberal sau democrat. Păi cum altfel? Până nu demult partidul îţi era paravan şi te susţinea în toate, acum te pomeneşti că trebuie să părăseşti locul de muncă. Motivul – ministerul a revenit unui alt partid, iar tu nu eşti de-al lor. Dar oare aţi văzut vreun exponent al unui partid care a renunţat atât de uşor la postul care îi oferă atâtea facilităţi şi putere? Îşi schimbă crezul, patria, partidul, până şi tonul de apel la telefonul mobil, dar nu se dă bătut. Aşa cum nu a renunţat la fotoliu nici şeful unei direcţii. Tuturor le spunea că în ziua când va deveni pensionar, va sta bine merci acasă şi îşi va îngriji viţa-de-vie. Dar n-a fost să fie. A făcut tot posibilul ca să mai zăbovească vreo trei ani. Probabil viţa-de-vie mai aşteaptă.
Într-o situaţie amuzantă, dacă nu chiar stupidă, s-a pomenit şeful unei alte structuri de stat. Când s-a format Guvernul Gaburici, instituţia fusese cedată unui alt partid, iar şeful de nevoie şi-a schimbat coloratura. A rămas în post doar cu condiţia să urmeze deja partidul căruia îi revenise instituţia respectivă. Şi fiindcă la noi stabilitate există doar în apa de baltă, la scurt timp structura a trecut înapoi la partidul al cărui membru fusese anterior. Ce să facă omul?
Mă mai gândesc şi la principiile celor care mai ieri se declarau adevăraţi eroi ai naţiunii, mari promotori al unui anumit partid. Până şi tonul de apel al telefonului era imnul partidului care l-a promovat în funcţie. Aşa o mare mândrie pentru şef, când în timpul şedinţei sună telefonul subalternului şi acolo e imnul partidului iubit. Mai că îţi vine să sari în picioare şi să îi dai onoarea. Acum, oare ce ton de apel e la telefonul acelui şefuleţ? Sunt sigură că e altul. Doar nu doreşte să renunţe la tot ce a avut până acum: maşină la scară, plimbări în timpul orelor de muncă, oficii frumoase, putere.
Aud că şi anumiţi primari dau bir cu fugiţii, părăsesc corabia care e pe cale să se scufunde. „Ce să fac? Să rămân în partid şi să nu am finanţări ale proiectelor? Doar le-am promis sătenilor că vom soluţiona problemele…”. Asta e! Nimic în ţara asta nu se mişcă fără de partid. Dar să nu uităm că partidul te face om, tot el şi te distruge. Sunt atâtea exemple.
